"... şi atunci am făcut o listă mare, cu două coloane. Pe prima coloană am scris tot ce aveam de făcut. Multe lucruri. Pentru mama, pentru editură, pentru New York Times... Pe a doua coloană am trecut ce-mi doream cu adevărat să fac. Nu erau decât două lucruri: să fiu o mamă bună şi să scriu cărţi."
Toni Morrison a împlinit 86 de ani pe 18 februarie 2017. În documentarul făcut de Alan Yentob (da, celebrul Alan Yentob) în 2015, pentru BBC, apare această expresie - Prima Doamnă a Literaturii Americane. E, cumva, ironic, în 2017. Poate tocmai pentru că e... să mă ierte gramatica, axiomatic de adevărat.
Documentarul, în sine, e unul din cele mai poetice din câte am văzut. O auzi pe Toni Morrison, într-un dialog atât de relaxat şi de conectat cu Yentob încât convenţia interviului devine imaterială în apartamentul ei cu canapele albe din New York. Yentob citeşte din Beloved, din The Bluest Eye, din Song of Solomon, din Jazz. În faţa ei, pe scările de la intrare, între copii care se joacă, pe stradă, alunecând pe lângă ziduri cu graffiti. Poveştile se inserează în bucăţele de biografie, în amintiri, în documente vizuale. E un documentar prin care trec Angela Davis, Muhammad Ali, Jessye Norman. Imagini din Al Doilea Război Mondial. Scene de linşaj, din ale căror fotografii oamenii făceau, în 1911, cărţi poştale (cum o fi fost să primeşti o vedere cu "Salutări din Ohio", cu o femeie neagră atârnând de un pod de pe care zâmbesc două duzini de bărbaţi albi?).
Literatura lui Morrison e organizată în jurul ideii de traumă în copilărie. În documentarul său, Yentob vorbeşte puţin despre cum a luat ea Pulitzer sau Nobel. Îi citeşte din propriile ei cărţi. Ea îl ascultă atentă şi, după fiecare lectură, dezvăluie un fragment, uneori neaşteptat, de istorie personală. Vorbesc despre frumuseţe ("O, ştiu că am fost frumoasă, dar e atât de trist când viaţa unei femei se rezumă la asta, nu crezi?"). Despre cărţi interzise. Despre şosete albe. Despre muncă. Despre supravieţuire. Despre senzualitate. Cărţile ei sunt impregnate de acest amestec atât de indigest pentru un stomac delicat: violenţă, sexualitate, copilărie, percepţie a lumii contorsionată de contexte sociale groteşti. Toate acestea sunt dublate de o continuă biopsie a sufletului uman, executată cu precizie şi fineţe din care se nasc voci şi se decriptează emoţii în logica lor profundă. E un tip de ficţiune care exhibă boală şi vitalitate într-un mod complet lipsit de artificial. E un joc de flashback-uri, de realităţi tangibile şi intuite, de lumi perceptibile şi lumi ale fantasticului care fuzionează într-un soi de voodoo narativ absolut. În documentarul pentru BBC, Morrison şi Yentob vorbesc despre Sud şi poveşti cu fantome, despre maternitate şi disperare, despre umilinţă şi ideea ei de succes. Pentru prima ei carte, The Bluest Eye, o scriere care face încă obiectul multor scandaluri (mai ales în America de acum, în care o poveste cu incest, probleme de religie şi rasă nu prea are cum să dea bine), Morrison a primit 3.000 de dolari. I-a cheltuit pe toţi ducându-şi părinţii şi copiii în Aruba.
"Au fost banii pe care i-am cheltuit cel mai bine!" se bucură ea, dintre pernele albe. Yentob o ascultă cu fascinaţie deloc disimulată. Când vorbeşte despre succes, Morrison nu pomeneşte discursul de acceptare a Nobelului, cozile nesfârşite din faţa librăriilor sau bibliotecilor unde, arareori, dă autografe, medalii, plachete omagiale, întâlniri cu şefi de state şi staruri de cinema. Nu. Ea vorbeşte despre prima ei carte şi o călătorie cu familia. Despre faptul că până la acel moment mama ei nu mai fusese niciodată în vacanţă. Şi chiar şi despre un mic eşec.
"Surorii mele nu i-a plăcut. A spus că nu-şi va lăsa copiii să o citească până după 18 ani."
Îi plac cerceii opulenţi. Îşi aminteşte de primul ei job, de la 12 ani. Fată-n casă. Povesteşte cum s-a plâns tatălui ei că femeia albă pentru care lucra îi vorbea urât. "Te duci, munceşti, iei banii şi pleci. Şi te gândeşti că tu nu locuieşti acolo."
Pare o reţetă de supravieţuire în cam orice job care implică să faci curăţenie după altcineva...
Peste tot, în apartamentul amplu, sunt tablouri semnate de fiul ei mai mic. Slade Morrison a murit în urmă cu şase ani.
Pentru Morrison, literatura e o formă de supravieţuire. Deşi e evident că ceva a murit pentru totdeauna. Într-un alt interviu, tot din 2015, pentru NPR, mărturisea că regretă tot. Că pierderea e ireparabilă. Că răul i-a contaminat toată fiinţa. Că bătrâneţea ei e tristă.
Prima femeie de culoare care a câştigat Premiul Nobel, în 1993, e o mamă care şi-a pierdut fiul. Ce anume ar putea compensa aşa ceva?
În dialogul cu Yentob, însă, durerea stă în spatele zâmbetului. Ascultând-o, îmi fac propria listă mentală. Să citesc God Help the Child. Să caut cărţile pentru copii scrise împreună cu Slade. Să recitesc, poate, Beloved. (Oare a câta oară?).
Nu ştiu dacă Morrison crede despre ea că a fost o mamă bună. Sper că se întâmplă, în momentele în care rezistă durerii. Ştiu că scrisul e narcoticul ei. E ce o ţine în viaţă.
Prin documentar defilează actori, scriitori, profesori, editori, critici, dactilografe. Prieteni de familie şi descendenţi ai unor sclavi. Studenţi şi admiratori ai ei.
Rămân, la final, cu imaginea adolescentei care, ajunsă în faţa autoarei favorite, cu cărţile ei în braţe, se fâstâceşte total, uită ce voia să-i spună şi, cu idolul ei ţinând-o cald de mâini, nu reuşeşte să îngaime decât "Thank you, Ms. Morrison." Metonimic şi şoptit.
Şi cu zâmbetul acela viral. First Lady of American Literature.
Priceless. Beloved.