MUP

"Eu a scris o carte şi e aşa de interesantă, că nimeni nu o poate lăsa din mână. Cum citeşte primul rând tu este aşa de capturat, că tu nu se poate opri până la ultima pagină. În toate oraşele uamenii merge pe străzi şi se ciocneşte unul în celălalt pentru că ei şi-a îngropat feţele în cartea mea şi dentiştii o citeşte şi încearcă să plombeze dinţi în acelaşi timp, dar pe nimeni nu deranjează, pentru că şi ei citeşte în scaunul dentistului. Şoferii o citeşte în timp ce conduce şi maşinile se ciocneşte în toată ţara. Chirurgii o citeşte în timp ce face operaţii pe creier şi piloţii o citeşte şi merge în Timbuktu în loc de Londra. (...) Toată lumea ţine morţişag să afle ce urmează să se întâmple în cartea mea şi când eu se trezeşte eu încă furnică de emoţie că eu este cel mai mare screetor din lume până când mama intră în camera mea şi zice "M-am uitat azi-noapte la caietul de engleză şi, serios, ortografia ta e cumplită şi aşa e şi punctuaţia ta." (Roald Dahl, Marele Uriaş Prietenos)

"...maivreaumaivreaumaivreaumaivreaumaivreaaaaaaaaaaaaaaaau!"
Ştiu că mai vrea, dar deocamdată ne sufocăm amândouă de râs.
...
Gata! Mi-am tras sufletul. Mi-a recăpătat suflul şiiiiiiiiiiiiii... am găsit şi rândul unde eram.

Nu-mi aduc aminte când am râs amândouă ultima oară într-o carte aşa ca în Marele Uriaş Prietenos, de Roald Dahl. E cu uriaşi care "hapleşte omleţi", cu un uriaş prietenos (şi mare, da - să nu faceţi observaţii gramaticale, că în cartea asta toate regulile sunt abrogate (sau, mă rog, prorogate, cum vreţi să-i ziceţi)) şi cu o fetiţă, Sophie. Poate aţi văzut filmul. E de Spielberg. "Omleţul" care a făcut şi E.T.

Recunosc că eu faţă de Roald Dahl, cu tot palmaresul lui impresionant (Charlie and the Chocolate Factory, Matilda, Fantastic Mr. Fox), aveam ceva prejudecăţi, alimentate de anumite meschinării şi nebuloase din biografia lui. Dar ce biografie nu păleşte când Marele Uriaş Prietenos suflă vise ca nişte sălbăticiuni mici şi luminoase în dormitoarele copiilor sau când stâlceşte adorabil şi aproape neinteligibil fiece cuvinţel pentru că, după cum recunoaşte el însuşi, cu mare sfială, "nu a fost la şcoală"?

"Vreau şi eu un fizovrăjitor auriu, MUP!", spune Maria, înainte să adoarmă. A se citi să încerce să adoarmă. (Ţi-ai găsit somn după atâtea hlizeli...).

Fizovrăjitorul auriu e cel mai frumos şi mai strălucitor din visele copilăriei. E fericire în stare pură, închisă într-un borcan cu etichetă. Un vis de colecţie.

Păcat că e foarte rar. Mult mai des copiii au parte de un cocospurcaş sau de un bastogrobian. Cele mai întâlnite specii de coşmar. Mă rog, lăsând la o parte troglocoşatul...
"...mai citeşte-mi despre sifoclăbucel!"
Mai citesc.
"Minunaticios!", se bucură pe ea, în stilul MUP.

Veţi spune că e periculoasă lectura asta cu dezacorduri şi pleonasme şi un etern anacolut, cu metateze şi subtilităţi care, poate, scapă unui copil. M-am temut şi eu de asta. Am ciulit urechea la orice posibile intarsii de balbinuţe, pozbâtii, rinocesteroşi sau castracurcuveţi în vorbirea publicului meu ţintă. Nu au apărut. Au apărut, în schimb, hohoţele matinale pe tema oamenilor din Chile, care au gust de chili, glumiţa cu "Tu vorbeşte valiberne!" (trece până începem şcoala) şi un interes nedisimulat pentru Regina Angliei şi dieta ei curentă.

Şi rugămintea asta, de seară, jumătate în joacă, jumătate nu, care, pur şi simplu, mă face fericită:
"Te rog, dă-mi un fizovrăjitor auriu..."
Închide ochii, stingem lumina, ascultă cu atenţie... Îl auzi, nu-i aşa?