Mister Shahrazad

Dacă stau turceşte pe canapea, ca o virgulă strâmbă în faţa laptop-ului, văd pe geamul sufrageriei cum răpăie ploaia. Ba mai mult, o aud. În slang profesional, e ca o cortină la radio, un fundal monoton pe care poţi imagina altceva. Dacă mă duc, în schimb, în bucătărie, să-mi încălzesc cafeaua, văd pe geam un soare mofluz pe un cer tulbure ca albuşul de ou şi niciun strop de ploaie. Pendulez aşa, între lumi, dintr-o cameră într-alta, prinsă între două ciudăţenii al căror sâmbure comun sunt şi care, în ciuda diferenţei vădite de umiditate, rămân jumătăţi ale aceluiaşi măr.

Mă simt un pic ca în ultima carte de Rushdie. Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi. Timpul cât Ibn Rushd se însoţeşte cu o prinţesă jinnia, Dunia. Împreună vor zămisli un neam fermecat de duhuri care se vor întoarce pe pământ să răscolească, în era tehnologiei, un fantastic ca un quilt american, făcut din oameni care levitează, prunci care demască înşelăciunea, femei care atrag fulgere asupra amanţilor necredincioşi. Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi înseamnă 1001 de nopţi.

Bingo.

Ar trebui să-mi placă mult cartea aceasta, în care coexistă Şeherezada şi bătălia de la Alarcos, vrăjitori şi mişcări de kung fu, fenomene poltergeist şi Fondul Monetar Internaţional. E un teren la fel de nesigur ca măreţia Americii. Un spaţiu al pastişei, al grotescului, al supranaturalului, al imaginaţiei descătuşate dincolo de orice limite care desface lumea în bucăţele de puzzle şi lipeşte la loc un portret al ei schimonosit şi prea puţin coerent. Într-un fel, îmi aduce aminte de Stupul lui Cela. Ador articolul din The Guardian în care Ursula K. Le Guin mărturiseşte că a renunţat, la un moment dat, să încerce să ţină şirul poveştilor din carte, să caute un fir al intrigii, să lege nucleele narative între ele. Nici eu nu am reuşit. Totul e o viermuială de personaje cărora le pierzi seama, prinse toate în clocotul unei lumi invadate de jinni, de magie, de absurd şi de inexplicabil. Foarte contemporan, trebuie să recunosc.

Ce desparte cartea aceasta, însă, de scrierile lui Rushdie care m-au cucerit fără drept de apel (vezi Ultimul suspin al Maurului, Pământul de sub tălpile ei, Harun şi Marea de Poveşti sau Seducătoarea din Florenţa) sunt faptul că metafora e explicită până la evidenţă, logoreea hiperbolizantă duhneşte a ideologie (da, recunosc, aş fi vrut mai multă magie, mai multe himere şi îngeri, mai mult despre "Aasmaaan Peri, superba Zână a Văzduhului" şi mai puţin Stanley Kubrick) şi, una peste alta, e mult balast narativ care îngreunează poveştile şi le ia din... farmec. Da, cred că asta îmi lipseşte. Şarmul. Fraza aceea în care se dizolvă straturi de lume într-un mod opulent, dar atât de propriu lui Rushdie că-i ierţi orice picătură de manierism şi cutreieri în voie printre podoabe mogule şi dileme contemporane...

Dincolo de reciclările uneori lipsite de glanz, însă, romanul lui Rushdie e despre un spaţiu care se dezintegrează, care îşi pierde unicul teritoriu stabil, realitatea. Plauzibilul. Terestrul. O lume împărţită între oamenii obişnuiţi şi urmaşii jinnilor, care, într-un consemn al firii, nu au lobii urechilor.

"L-am întâlnit pe Rushdie acum câţiva ani", scrie Ursula Le Guin în The Guardian, "dar nu mai ştiu dacă are lobii urechilor sau nu."

Zâmbesc, între ferestrele mele ca ochii împăratului din poveste: unul râde, altul plânge.

După care mă întorc în cartea asta fastuoasă, care mă scoate din minţi, atât e de alambicată, de expandată, de însiropată de livresc. E, totuşi, Rushdie. Şi e despre o jinnia care se îndrăgosteşte de traducătorul lui Aristotel. E despre Orient şi Occident. E despre amestecul tuturor extremelor lumii. Numele ei e Dunia, care înseamnă "lumea". Al lui e Ibn Rushd sau Averroes. Ea e Prinţesa Fulgerelor. El e cadiul Sevillei...

Şi, pentru că Rushdie rămâne, ce să-i faci, varianta mea favorită de Şeherezadă (John Barth poate să ia un număr), mai rămân şi eu aici, în utopia aceasta care pleacă din Al-Andalus şi înghite tot prezentul şi tot viitorul. Cu şi fără lobii urechilor.

Lumina ca de zer strecurat din bucătăria mea se păstrează intactă, dar pe fereastra sufrageriei se întrevede o intenţie de curcubeu. O fi ceva. O fi un semn.