Despre arginţică şi alte miracole

De câteva zile, la mine în familie toată lumea ascultă Virus, o piesă compusă de Bjork, pe care o cântă Renée Fleming pe ultimul ei album, Distant Light. E hipnotică. Un picur luminos, aproape suav, în contrast puternic cu versurile care emană violenţa colonizării ce modifică până la cataclism echilibrul celular...

Îmi sună mereu în ureche, cât dau pagină după pagină, după pagină (da, sunt destul de multe pagini) din romanul lui Eowyn Ivey: Spre marginea luminoasă a lumii. E despre Alaska. Despre explorări infestate de mitologizări nordice minunate. Răzbate din pagini un frig de-ţi ia minţile. Se ciocnesc culturi, mor civilizaţii. Jurnalul de călătorie trece cu fast în epoca e-mail-ului. Jules Verne meets Sjón.

S-o iau de la capăt.

E virală cartea asta, într-adevăr. Te invadează. Nu cum o face Copila de zăpadă, prima carte a lui Ivey. Nu. Cu mai puţină opulenţă, dar cu o suită de subtilităţi ramificate în cinci fire narative superb articulate. La un prim nivel, avem corespondenţa dintre Walter Forrester, aflat în al optulea deceniu de viaţă, şi Joshua Sloan, curator la Muzeul de Istorie din Alpine, Alaska. Walt, care nu a fost în Alaska niciodată, ar dori să-i încredinţeze lui Josh jurnalele Colonelului Allen Forrester, fratele bunicului său şi unul din primii exploratori ai teritoriului Alaskăi în amonte pe fluviul Wolverine, precum şi jurnalul soţiei acestuia, Sophie Forrester, o pionieră a fotografiei ornitologice la finalul secolului XIX. Notiţele soţilor Forrester, precum şi corespondenţa lor funcţionează ca un al doilea nivel al poveştii, întrerupt de un ultim palier narativ absolut fascinant: fotografii şi descrieri de obiecte din colecţia Allen Forrester.

Sunt patru voci, dublate de una mută, a artefactelor inventariate. O voce exclusiv vizuală, sugestivă, controversată, imponderabilă, imprevizibilă. Cam ca indienii midnooski. Prin paginile de călătorie, observaţie şi viaţă, până la urmă, care flutură până în contemporaneitate, se disting urme de karibu, hăpăie din adâncurile unui lac monştri comparabili cu cel din Loch Ness, cuibăresc păsări colibri, ţintari, cocoşi polari şi coţofene. Ca şi în Copila de zăpadă, Ivey lasă Nordul să-şi reverse ficţiunile în fluiditatea om-animal care defineşte, într-o măsură importantă, proza ei admirabil transpusă în limba română de Veronica D. Niculescu. Prin cartea aceasta mişună oamenii-gluton, care ucid fără milă. Se înalţă spre cer cârduri de femei deghizate în gâşte gri. Din când în când, câte una e răpită dintre suratele ei de vânători şi luată ca sclavă, drept care mai păstrează, uneori, la încheietura mâinii, urme de pene sau de puf cenuşiu. Niciodată nu poţi şti exact ce mănânci, când guşti din carnea de gâscă friptă. O altă femeie, care călătoreşte alături de oamenii Colonelului, susţine că a fost cândva căsătorită cu un bărbat-vidră. Omul a înşelat-o, însă, drept care ea l-a ucis, iar acum îi poartă blana pe umeri.

Dincolo de Nord, însă, de istoria turbulentă a unui spaţiu care, de-a lungul timpului, a fost o scenă predilectă pentru violenţă, alcoolism, ură rasială, romanul lui Eowyn Ivey e o călătorie în lumea sinuoasă a relaţiilor dintre oameni, a aurorelor noastre boreale interioare şi a tenebrelor care, nu o dată, le eclipsează. Este şi o carte despre cupluri, problema cuplului, a iubirii nenormate, neşalonate, neîncadrabile într-o definiţie fiind, se pare, o altă temă care o preocupă pe Ivey. Cupluri orfane, cupluri sterile, cupluri disonante, ca un artist ateu şi o quakeriţă, dar, totuşi, îndrăgostite, cupluri divorţate, cupluri homosexuale, cupluri interrasiale, cupluri cu diferenţe mari de vârstă, de statut social, de opţiuni religioase, morale, estetice între parteneri, cupluri atipice, cupluri de femei-păsări şi bărbaţi-vidre. În lumea aceasta, familia e, adeseori, formată din patru bărbaţi care au plecat să înţeleagă unde se termină harta lumii sau dintr-o femeie rămasă acasă şi sălbăticiunile de pe dealul din apropierea cazarmei Vancouver. Iubirea e un spaţiu dintre oameni, o apropiere, o adiere, o neînţelegere primară şi, totuşi, acaparantă, o stare inexplicabilă, nevralgică, latentă, contagioasă. Un virus.

Şi e frumos, nesperat de frumos să vezi, în pagini, cum umanitatea şi admiraţia comună pentru o floare curajoasă, ca arginţica din Alaska, cea care se încumetă să înfrunte temperaturi cumplit de scăzute, netezeşte posibile asperităţi dintre Walt cel conservator şi aproape homofob şi Josh cel gay, care-i scrie că "din tot ce există pe lume, cred că oamenii pe care-i iubim sunt cei mai importanţi." E un adevăr în care se întâlnesc. Şi care rămâne stabil, reconfortant de stabil, în ciuda tuturor diferenţelor dintre ei.

Sunt multe feluri în care poate fi citită cartea aceasta proaspătă şi atât de suplu construită, în ciuda complexităţii ei, a materialului dens şi, nu o dată, răsfirat pe etaje diferite de poveste. O nişă, să-i spunem, care-mi place mult e cea care vorbeşte despre artişti şi opera lor. Fie că e vorba de fotografie, de sculptură, de poezie. Arta e ceva care vindecă fără a explica lumea, care lasă o pereche de colţi de mamut găsită în pădure la locul ei, pe teritoriul fragil dintre legendă, halucinaţie şi autentic, care răscoleşte adânc spaţii niciodată cartografiate din mintea şi inima omului: cum să treci peste pierderea unui copil, de ce te cheamă necunoscutul, de ce te sperie iubirea, de ce se schimbă lumea atât de repede, ce zgomote sunt cele pe care le aduce febra în întuneric, ce ne ţine legaţi unii de alţii, ce ne desparte, cum se curăţă sufletele de hybris, de îndoială, de rănile pe care le aduce viaţa...

E, poate, explorarea cea mai importantă a romanului. Străbat lumea aceasta, cu fiecare rând, într-o contaminare fericită. E acolo, în pagini, ceva grozav, ceva minunat, care mă ţine acolo. E o vrajă. E un virus.