I.O.C.

Nu e deloc semn bun cînd unii responsabili publici (politici, intelectuali, mediatici) încep să agite tematica identităţii, în general. Nu e deloc încurajator cînd spiritul unei epoci se predă, demisionează, (se) abandonează regresînd şi tîrînd societăţi întregi în procesiuni regresive pînă la vorbi, regresiv-fantasmatic, despre identitate, adică despre identităţi. Şi este deja grav, periculos, cînd societăţile încep să vorbească despre ele însele în termeni identitari, de orice fel. E infantil (ceea ce numai semn de copilărie nu e, ci, tocmai, de debilitate, de senilitate).
 
De ce? Pentru că identitatea minte, e o minciună politică facilă, un subterfugiu pentru a masca carenţe sociale şi politici ascunse. Un concept periculos şi manipulator, de fapt un fals concept, un non-concept, aşa cum sînt de multe ori nu temele politice propriu-zise, ci tematica servită de politicieni: un cuvînt de ordine pentru adormirea maselor, deci pentru masificarea şi desconsiderarea tocmai a celor despre care se presupune că ar fi apăraţi, care sînt, deci, flataţi narcisic prin presupusa tematică identitară.
 
Identitatea este un "concept" regresiv şi terorizant din cel puţin două puncte de vedere: pentru că presupune excluderea şi pentru că îngheaţă, substanţializează, opreşte, transformă un proces istoric într-un produs, îl "ipostaziază" idealizant.
 
Identitatea este monoteist-dualistă: presupune graniţe care exclud, deci război latent, conflict, discriminare activă.
 
Observaţi contradicţia: cei care vorbesc de "identitate", nu o pot face decît declinînd-o, adică "vorbind-o", în registrul multiplicităţii, al multiplului, recunoscîndu-i pluralitatea. Identitatea este, aşadar, un truc comic, fals logic: presupune unitatea, dar e plurală. Vorbim de "identitate", dar nu o putem lăsa aşa, nemarcată, neparticularizată, neraportată. Şi atunci apare contradicţia logică, auto-denunţarea identităţii ca un concept politico-normativ altericid: "identitate sexuală", "identitate profesională" etc. - "identitate naţională". Sîntem mai multe în acelaşi timp, dar însă totuşi în mod exclusiv...
 
În cazul "identităţii naţionale" - care există, dar e prost  gîndită şi formulată, "vorbită" (leneş, economic: investiţii minime, beneficii enorme, adică dezastre)-, procesul se dublează, devine redundant, ca să nu mai permită  nicio scăpare: "naţiunea" este deja un produs identitar, un construct obţinut prin selecţie culturală, prin "ipostazierea" normativ-discursivă, prin îngheţarea procesului evolutiv la un anumit stadiu ideal, excluderi şi reducţii. Potrivit i-logicii "naţional-identitare", pînă la un anumit moment politico-declarativ (de fapt pur performativ, în cel mai peircean înţeles), naţiunea se construieşte, se produce identitar, îşi construieşte identitatea, se construieşte (tautologic) ca identitate (în limbajul biologist şi organicist al naţional-identitarienilor: creşte, se formează), după care, gata, nimic nu mai poate veni să se adauge definiţiei ei, orice ar veni să se adauge definiţiei ei eprivit cu suspiciune, căci al altera-o, ar "corci-o": e un duşman. După momentul declarării formării "identităţii naţionale" încheiate, aceasta nu mai trebuie decît cultivată, reprodusă, apărată. După războiul pentru formare, războiul de apărare. Între ele, foiţa subţire, imaterială, pur ideală, dar cu două feţe, a "identităţii naţionale".
 
Contradicţia logică, i-logica naţional-identariană - şi nu întîmplător grafiez astfel: identarismul este, in nuce, un ident-ARIANISM - presupune, de asemenea, faptul că naţiunea există dintotdeauna deja, ca specie ideală, ca telos care trebuie realizat, împlinit, atins, apărat.
 
Cea mai bună "ipostaziere" cognitiv-pedagogică a identităţii naţionale, adică a naţiunii ca identitate, e limba. Or, limba se formează tocmai prin aglutinare, înghiţire, reglaj metabolic. Limbile "naturale" nu sînt date, ci se creează istoric şi colectiv. Limbile nu apar pentru că există, deja, comunicare, eventual chiar armonie care ar trebuie "apărată", ci tocmai, dimpotrivă, pentru că oamenii nu se înţeleg de la natură, şi ca să înceapă să se înţeleagă. O limbă este un spaţiu de traducere, deja multi-lingv. Or, "modelizarea" identităţii ca limbă are darul de a pune corect (adică de-mitizant) problema "identităţii naţionale" în contextul globalizării şi al multilingvismului.
 
Limba este deja compozită, se creează prin împrumut şi aculturaţie. Identitatea ei poate fi cel mult un proces, dar nu un produs, o etapă. O limbă nu poate fi oprită din evoluţie, iar cea mai bună, singura de fapt, apărare a "identităţii naţionale" este să-i asiguri cadrul liber şi drept de evoluţie şi s-o laşi, liberal, în pace, nu s-o opreşti şi s-o identifici cu un set, cu o selecţie operată în rîndul elementele ei componente, aşa cum procedează i-logica politic-identitariană, care priveşte orice popor ca pe un "popor ales" ameninţat de duşmani-viruşi.
 
Identităţile sînt atît "intensiv", cît şi "extensiv" plurale. Identitatea se declină la toate nivelurile, nu poate fi doar "culturală" sau simbolică. Toată politica unui stat trebuie să servească identitatea naţională, adică bunăstarea necesară bunei evoluţii a acesteia.
 
Pentru că sînt intim diverse şi compozite, plurale, metabolice (adică în contact vital cu ceilalţi, împreună cu care se ţin în viaţă), identităţile nu se exclud, ci se alimentează reciproc.
 
Iar fiecărui politician care abuzează şi manipulează identarianist, adică NU face politică, aşa cum se întîmplă aproape peste tot, din nou, în lumea de azi, ar trebui să-i se promită organizarea unui micro-"proces de la Nürnberg" intelectual: identarianismul este un păcat logic cu urmări politice nefaste. Căci varianta la globalizare nu este replierea identitară, ci o alter-globalizare, cu oameni ne-marfă şi valori şi reguli comune. Globalului i se poate opune comunul, nu singularul exclusivist, ploaia de monoteisme.
 
Glumind şi nu prea, identitatea (naţională) e IOC: Identitate cu Origine (neapărat) Controlată (politic), exprimată însă, iată, printr-un turcism... Ce bine!