Săriţi în aer, porci occidentali!

Vineri, 17 septembrie 2004

De cînd scriu la roman, nu prea mai apuc sa scriu la jurnal. Decît nimic, cred că-i mai bine să reiau aici un fragment:



cap. II, 6

Tatăl lui Hasan era profet.

Există profeţi care îţi tălmăcesc vorbele lui Alah sau care văd viitorul lumii mai limpede decît ceea ce se întîmplă în jur. Dar Salman nu era unul dintre aceştia.

În tribul său, Salman îşi cîştigase respectul prin uşurinţa cu care spunea unde se află cămilele rătăcite în deşert. Iar faima lui a crescut la culme o dată cu primul său fiu, Hasan.

Înainte de naşterea lui Hasan, Salman reuşea să trimită stăpînii pe urmele a cel puţin cinci cămile din zece. La vremea în care fiul său ajunsese un copil copt, profetul a atins un procentaj demn de toată invidia: nouă din zece cămile rătăcite îşi reluau viaţa obişnuită alături de turmă, graţie iscusinţei lui Salman.

Hasan nu-şi poate aminti o mare parte din copilăria sa, de parcă o groaznică furtună de nisip ar fi răscolit trecutul îndepărtat şi, după liniştirea acesteia, relieful existenţei sale ar fi căpătat alte contururi şi n-ar mai fi rămas nici o urmă care să-i trezească vreo amintire.

De altfel, el însuşi nu-şi chinuia mintea, convins că nu era mare lucru de amintit. Nimic ieşit din comun nu ţi se poate întîmpla atîta vreme cît nu ai altă grijă decît să păzeşti cămilele tribului.

Primele amintiri mai concrete ale lui Hasan sînt legate de momentul în care tatăl său l-a rupt de lîngă cele patru mame ale sale şi de cămilele lui dragi:

- Hasan, tu de-acum eşti mare. A venit vremea să mă ajuţi. Tu cunoşti cămilele şi obiceiurile lor, tu cunoşti întinderile deşertului. Mergi şi caută cămila lui Ahmed! Nu uita să-ţi faci rugăciunile zilnice.

După două zile petrecute în pustie, Hasan a primit alături de tatăl său recunoştinţa lui Ahmed.

Însă cămilele se pierdeau mereu, ca şi cum instinctul lor de supravieţuire includea pe lîngă hrană şi apă - foarte multă apă! - şi nevoia inexplicabilă de a se rătăci în deşert.

După prima misiune îndeplinită cu succes, Hasan s-a ales cu o slujbă ciudată, dar demnă stimă - recuperator de cămile. Toată lumea avea de cîştigat: Salman îşi sporea faima, stăpînii cămilelor nu-şi mai pierdeau vremea pe coclaurile spre care îi îndrepta - uneori fără clarviziune - profetul. Iar Hasan se deprinsese cu viaţa în pustie.

Numai nisip, el şi învăţăturile lui Alah.

După ce în decursul cîtorva ani, a întors din drum sute de cămile, şi în instinctul de supravieţuire al lui Hasan s-a născut nevoia aprigă de a rătăci în deşert. O ceartă cumplită a avut loc între el şi tată, atunci cînd a prins a se întoarce din ce în mai des fără cămile. În pustie, meditînd la Judecata de Apoi, a izvorît în sufletul său o tristeţe de necuprins. Procentajul de recuperare scăzuse îngrijorător. Taică-su i-a spus că vrea să-l treacă din nou la paza cămilelor, cu gîndul să-l înlocuiască cu unul dintre noii lui fii. Atunci Hasan i-a cerut permisiunea de a mai găsi o singură cămilă şi dus a fost.

O altă furtună a răvăşit relieful existenţei sale. Un strat gros de nisip s-a aşternut peste trecut. Hasan s-a înscris la şcoală şi a început să studieze cu nesaţ noua lume. A făcut-o atît de bine că a prins şi o bursă în România, la o facultate de construcţii, specializarea drumuri şi poduri. Obişnuit cu rătăcirile, s-a adaptat repede şi aici.

Schimbarea de regim din România l-a bucurat şi pe el ca pe orice om al acestei ţări. Pentru prima dată s-a gîndit că nu mai are nici un rost să plece de aici. În ţara lui stăpînea Sadam Hussein şi nu se mai aştepta la nimic bun de la acesta.

Occidentul, pe cale să se deschidă şi către România, avea să vină şi aici cu valorile sale, din care va avea numai de cîştigat.

Ca absolvent de Drumuri şi Poduri, în România Hasan nu şi-a putut găsi de lucru. Vreun an de zile a trăit din slujbe mărunte. A vîndut pînă şi ziare. Şi chiar într-un unul dintre aceste ziare, a găsit anunţul că o mare societate de asigurări din SUA angajează absolvenţi de studii superioare, fără experienţă, dar ambiţioşi şi dornici de a-şi construi o carieră în domeniu. „De ce nu?”, şi-a zis Hasan. A fost angajat mai repede decît şi-ar fi închipuit. Prea puţini români îţi arătaseră dispoziţia de a-şi construi o carieră în domeniu.

În teorie, fişa postului suna destul de simplu: nu trebuia să facă altceva decît să caute persoane pe care să le convingă în cîte moduri se poate muri în ziua de azi şi să le facă asigurare pe viaţă. În practică, avea să descopere în scurt timp că românii - ca şi strămoşii lor, geţii - se cred nemuritori.

La început i-a fost foarte greu. Şefii îşi băteau joc de el. Pentru colegii mai întreprinzători - care te convingeau cît ai clipi cît de muritor poţi fi - era ţinta glumelor neîntrerupte.

Pe măsură ce românii au învăţat să cunoască puterea banului, nu puţini şi-au dat seama că şi moartea îşi are valoarea ei, că poţi scoate un oarecare profit şi din asta. Şi-a găsit şi Hasan clienţii lui, dar ura faţă de lumea nouă în care trăia a început să i se cuibărească în suflet. Deodată nu a recunoscut-o ca fiind ură. Era mai degrabă ca o dorinţă mocnită de răzbunare pentru toate neajunsurile îndurate de el.

Totul a început ca o joacă.

Hasan se întorcea cu trenul dintr-o deplasare şi era stresat de ce-au să-i spună şefii cînd vor afla că nu a adus nici un client. Le vedea frunţile încruntate de furie. Îşi imagina rînjetele de hienă ale colegilor, cînd ochii i-au căzut întîmplător pe semnalul de alarmă: „Nu-l folosiţi decît în caz de urgenţă! Orice abuz va fi pedepsit”. Hasan a închis ochii, dar a simţit că nu există urgenţă mai mare decît dorinţa de a trage de acel mîner şi de a vedea ce se întîmplă.

S-a ridicat şi a tras puternic. O frînă bruscă, oameni trîntiţi şi urlete, multe urlete. Şi-a înşfăcat geanta, a mers pînă la prima uşă şi a fugit printr-un lan de porumb.

Cînd s-a oprit, trenul deja se urnise din loc şi dispăruse după linia orizontului.

Murmurul cîmpiei.

Nu s-a simţit niciodată mai liber şi mai fericit ca atunci.

Reîntors în oraş, la aceleaşi cazne, în scurt timp s-a gîndit că n-ar strica să mai încerce din cînd în cînd faza cu semnalul de alarmă. A repetat-o într-un tren personal. Aceeaşi bucurie, dar era cît pe ce să fie înhăţat de nişte navetişti şi să ia o bătaie cruntă. Pe parcurs, s-a profesionalizat: îşi alegea cu grijă ţintele, îşi plănuia pînă la cel mai mic amănunt atacurile - modificarea înfăţişării, tipul trenului, locul, măreţia urletelor stîrnite.

Cînd în presă au apărut primele ştiri despre teroristul din tren, Hasan s-a gîndit că viaţa sa a căpătat un nou rost.

În cursul săptămînii lucra pînă la epuizare. În weekend şi în concediu îşi alegea rute de pe întreg cuprinsul ţării şi speria lumea trăgînd semnalul de alarmă. Îi dădea o poftă de viaţă inepuizabilă. Dar ura continua să mocnească în sufletul său.

Cînd cîte un strămoş al geţilor îi dădea replici de genul „Lasă-mă, domnule! De moarte mă tem eu? Nu vezi ce viaţă trăiesc!? Lasă-mă că nu mor eu zilele astea!”, Hasan îi replica în gînd:

- Baţi pariu?!