Despre plete

Joi, 21 octombrie 2004

Atunci cînd mă iau cu treaba pînă uit de mine, visez aproape în fiecare noapte, obsesiv, aceeaşi chestie: îmi strîng pletele la spate şi mi le leg cu un şnur. Nu mai am plete, dar am avut. După vreo cinci-şase ani de cînd m-am tuns, n-am reuşit să scap de gestul acesta reflex nici măcar atunci cînd sînt treaz. E cumva explicabil. Se ştie că ciungii nu încetează niciodată să-şi simtă degetele de la mîna care le-a fost tăiată.

Nici nu mai ştiu cum m-am hotărît să-mi las plete. În copilărie, moda era să fii chel. Mă spălam pe cap o dată cu spălatul pe faţă. Mă uscam din trei mişcări, cu prosopul. În liceu, mi-am păstrat o freză de papanaş, cu o podoabă capilară suficient de scurtă încît să nu am nevoie prea des de pieptene. Cool nu m-am visat niciodată. Apoi a fost povestea că n-am intrat din prima la facultate. Am rămas la ţară, în camera mea. De obicei dormeam de la cinci dimineaţa pînă la vreo două după-amiaza. Noaptea era o linişte de auzeai cum îţi creşte părul. Cred că am la activ săptămîni întregi de stat nemişcat pe scaun, cu o carte închisă în faţă, fără să mă gîndesc la nimic. Mai am la activ, cumulat, săptămîni întregi de stat pe malul bălţii, privind pluta înţepenită de la undiţă. Nu tu meditaţie la trecerea vremii, nu tu filosofia lui peşte. Doar sfîntă letargie golită de orice gînd. Poate şi de aceea îmi închipui că principala virtute şi încercare a pustnicilor e să nu se gîndească la nimic. Nici măcar la Dumnezeu. Aşa mi-au crescut pletele.

În facultate, am fost întrebat dacă-s rocker, hippiot, poet sau orice altă formă de revoltat împotriva sistemului. Nimic din toate acestea. Nici măcar pustnic. Apoi, tot în camera părinţilor de la ţară, după cîteva ceasuri de privit în gol, m-am hotărît să mă tund. Mi-a rămas în cap imaginea claiei de plete din jurul scaunul pe care am stat cu resemnarea unui condamnat la moarte.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Cred că cea mai plăcută senzaţie pe care o am în legătură cu scrisul e vremea pe care o petrec în faţa monitorului, a paginii albe de word, fără să scriu vreun rînd. Să aud cum îmi cresc pletele. Mă duc să mă culc.