Încerc să îi angajez în discuţie pe mai tinerii mei colegi şi, nu întotdeauna cu drag, angajez în cursurile mele o panoplie întreagă de... efecte de scenă, sau retorice, doar-doar îi voi putea ţine atenţi, dacă nu angajaţi în subiecte. Uneori, chiar cu riscul ştergerii subtilităţilor. E o discuţie întreagă aici, care ar trebui să fie purtată la nivel academic, dacă nu cumva şi noi, prin lipsa de adecvare la condiţiile contemporane, nu suntem cumva, mai degrabă, parte din problemă decât din soluţie.
În fine, după ce panoplia de cursuri teoretice s-a terminat, senzaţia pe care eu o aveam era de discurs post-colonial. Şi când era un discurs favorabil la adresa condiţiilor locale, de istorie şi de patrimoniu din Maroc, era, totuşi, condescendent, chiar dacă, evident, nu în mod deliberat. Dacă eu aveam senzaţia asta, vă imaginaţi ce simţeau bieţii prunci localnici, care, evident, au şi pus întrebări în consecinţă. Simţeam cum, vorba lui A. Toma, se ascute lupta între clase. În esenţă, întrebarea era: după atâta vreme, în care discursul centrului colonial a reprimat şi suprimat chiar vocea locală, de ce ţine post-colonizatorul, să exprime tot el vocea locală (sau, cel puţin, să o augmenteze)? Adică, la vremuri noi, tot voi? Evident, vorbitorii se simţeau embarasaţi şi negau evidenţa. Dar sentimentul rămânea, cred, chiar dacă nerostit. Mai pe scurt: după ce a fost opresor, vrea să vorbească acum în numele victimelor. La nivel individual, evident, funcţionează prezumţia de inocenţă: colegii francezi nu înţelegeau de unde ostilitatea. La nivel de grup, însă, funcţiona dojana implicită în fiecare discurs.
Evident, erau şi întrebări prost plasate: de ce nu se prezintă şi contribuţia arhitecţilor marocani, de pildă? Pentru că ei nu existau, fizic (ca profesiune), a venit răspunsul sec, decât după independenţă. La asta am avut ceva de adăugat. Pentru identitatea marocană, mi se pare foarte importantă şi contribuţia unui francez devenit localnic, ca Zevaco, chiar dacă arhitectura lui nu are referinţă istorică locală, nu invocă precedente marocane, orice vor fi însemnând ele. Brutalismul său, însă, strict contemporan cu cel de pe bătrânul continent şi din SUA, a făcut ca Maroc să fie prezent în discursul anilor respectivi ca o referinţă. Raportul dintre tradiţia locală şi personalitatea idiomatică este, aici, într-o relaţie mult mai subtilă. Nu cred că arhitecţii marocani de azi care copiază fără har fie tradiţia locului, fie pe cea modernistă, aduc plusvaloare discursul arhitectural al ţării lor.
