Biserica din curtea blocului

Sărbătoarea Floriilor m-a adus la biserica de parohie, Sf. Ştefan, mai cunoscută drept Cuibul cu barză, datorită faptului, menţionat în pisanie, că, pe vechiul acoperiş de şindrilă şi-a găsit cuib mulţi ani o familie de berze. Bisericuţa era arhiplină. O mamaie foarte temperamentală administrează, în stânga intrării, unicul loc unde poţi aprinde lumânări, pe care are sentimentul că îl are nu în grijă, ci în proprietate şi, nu o dată, am fost admonestat că nu răspund întocmai şi la timp instrucţiunilor ei firoscoase.

Nu este doar un monument istoric important, într-un cartier de unde intempestiva operaţiune opresciană, numită pompos Magistrala Berzei-Buzeşti, a excizat un număr deloc redus de monumente istorice, ci şi una dintre acele lăcaşuri de cult camuflate cu şiruri de blocuri în ultimul deceniu comunist. Soarta lor nu mai este acela de a fi centru fizic al comunităţilor pe care le slujesc ci, dimpotrivă, de a fi ascunse de acestea.

O curte mică deambulează biserica acum, deopotrivă cu un transformator care concurează micul lăcaş de cult. Mai cu seamă la sărbătorile mari, precum Paştile, care se apropie, comunitatea dispută locul cu automobilele locatarilor. La Înviere, locul devine brusc o mare de lumină, admirată, ca la bâlci, de locuitorii care admiră slujba de la balcoane, ca la operă.

Al cui e acest spaţiu public rezidual, în fapt un spate de bloc? Al celor împroprietăriţi de guvernul Roman cu locuinţele în care stăteau, chiriaşi ai statului, la momentul lepădării blocurilor de către stat? Dar locuinţele la bloc nu supravieţuiesc neadministrate centralizat, câtă vreme centralizat au fost gândite să funcţioneze, şi, câtă vreme ţevile vecinului trec prin casa mea, nici exerciţiul proprietăţii nu este deplin, de fapt.

Nu e nouă tema bisericilor după 1977 şi s-a scris mult, pentru că este un caz mai general. Unele au fost demolate pur şi simplu, de la biserica din faţa Arhitecturii, chipurile zguduită la cutremur dincolo de orice posibilitate de refacere, până la Sf. Vineri, înlocuită de un fel de monument care, nu mă îndoiesc, nu dădea rău pe hârtie (sau ecran), dar dă rău în locul acela, plus că suprimă şansele de refacere efectivă a lăcaşului de cult. A doua categorie o reprezintă aceasta, a bisericilor camuflate de blocuri, mai mult sau mai puţin explicit şi care, astfel, deranjează, în noua împrejurare urbană, locatarii aflaţi acolo împotriva logicii simbolice a edificiului. În fine, situaţia cu adevărat stranie e constituită din biserici translatate din amplasamentul originar, sfinţit, către locaţii din a doua categorie aici invocată, îndărătul unor şiruri de blocuri. Biserica Mănăstirii Mihai Vodă este un asemenea exemplu eminent. Îmi amintesc că l-am cunoscut pe domnul inginer Iordăchescu, cel care inventase metoda aceasta de a muta bisericile, pe o tavă umblătoare. Este o invenţie care răspunde unei aberaţii politice: cu cheltuieli enorme, se salva o clădire monument istoric, alungând-o din amplasamentul său. Evident, la scara ansamblului, inginerul este un personaj pozitiv, căci, în ochiul furtunii nebuneşti ce cuprinsese Bucureştii, a făcut scăpate la vedere o seamă de biserici. Ba chiar, în discuţiile legate de acest interviu, dânsul îşi exprima dorinţa de a vedea puse la loc bisericile alungate de pe amplasamentele originare.

Or, aceste amplasamente nu mai există. Mănăstirea Mihai Vodă era nu numai un set de coordonate spaţiale în plan, ci şi în spaţiu. Acel loc se afla mai sus atunci, iar locul a fost nivelat Pe scurt, aducerea bisericii traumatizate ar însemna: demolarea unui bloc de apartamente aflate în proprietate privată şi aşezarea lăcaşului de cult într-un loc care, poate, ca localizare pe hartă, era acela din Parcul Izvor, dar care, atunci, era mai aproape de Dumnezeu decât ar mai putea fi acum. Pe şi mai scurt, e cu neputinţă de îndeplinit această ultimă dorinţă a domnului inginer Iordăchescu, căci ar produce, ca şi prima dată, traume oraşului şi destul de multor locuitori afectaţi. Căci să nu credeţi că, la prima translare, mişcările s-au făcut prin pustiu, ca în Exod cu chivutul! Şi atunci strămutarea s-a făcut după ce fuseseră demolate casele oamenilor... Cu alte cuvinte, operaţiunea era pozitivă prin comparaţie cu răul mai mare, dar era, totuşi, parte din mai vasta operaţiune de desfigurare a Bucureştilor.

Micuţa noastră biserică cu turlă de tablă şi arce neogotice a suferit, ne spune pisania, tot felul de modificări, care de care mai drastice. La vedere, pe pisanie, sunt doar cele din secolul al nouăsprezecelea. Dar decuparea ei de la apartenenţa, în geografie simbolică, de parohia pe care o slujeşte, a