Calea Dificilă

Ziua mea de duminică, 2 aprilie 2017, a început într-o librărie. Am citit din Cum să-ţi dresezi dragonul, de Cressida Cowell. Sau de Sughiţ Straşnicul Stavrid al III-lea. Cum vreţi să o luaţi. E despre un băieţel, Sughiţ, care visează să devină erou. La vikingi, dacă nu eşti erou, nu te scapă nici Thor, nici Freya şi Odin la un loc. Pleci în exil. Şi, ca să fii erou, e musai să îmblânzeşti un dragon. Să-l faci să vâneze pentru tine. Să devină un fel de blazon scuipător de foc şi groază. O declaraţie de statut înaripată. O firmă luminoasă, cu colţi. Există, în satul viking al lui Sughiţ, o singură carte despre dresajul dragonilor, scrisă de Profesorul Terchea Berchea. Are o singură frază, care spune că, pentru a-ţi convinge dragonul să te asculte, trebuie să urli la el. Sughiţ, care nu e un erou obişnuit, alege o metodă atipică. Alege să-şi facă dragonul să râdă. Să-i spună bancuri. Alege umorul.

Mă uit, împreună cu o mână de copii care poartă hanorace cu creastă de şopârlă arhaică, vorbesc despre unicorni şi grifoni şi cred în Batman, dar şi în Peter Pan, la fragmentele de animaţie Dreamworks cu Sughiţ şi Ştirbul. E o poveste despre prietenie. Despre faptul că e mai uşor să convingi pe cineva să nu scuipe foc înspre tnie dacă nu urli la el. Sau poate că e mai greu, cine ştie... E o poveste despre un băieţel adesea intimidat, care are curajul de a alege să nu intimideze, la rândul lui. Şi asta îl face erou. Îmi place, de ce să mint, dincolo de rune, de scenele, animate şi livreşti, cu Orăcăitori şi Dragonus Maritimus Giganticus Maximus (sunt multe rase de dragoni şi în carte, şi în filme). Îmi place ideea aceasta. A curajului de a fi un erou fără muşchi şi urlete într-o lume care muşcă. În puterea unui zâmbet. Deopotrivă ironic şi prietenos. Epuizant şi capabil să dinamiteze un conflict. Îmi place povestea prieteniei dintre două fiinţe atât de diferite. Îmi place îmblânzirea reciprocă, aşa, ca în Micul Prinţ.

Am plecat acasă cu o altă carte sub braţ. De pe copertă, ochii cât cepele ai lui Mowgli ascund în ei toată jungla foşnitoare a lui Kipling. Seara găsesc şi acolo colţi, aventuri, bătălii şi prieteni care nu împart aceeaşi rasă. Citesc aproape compulsiv, mă agăţ de liane, mă ascund în ruine, mă caţăr, mă târăsc, mă strecor. Şi râd. Şi fac pe altcineva să râdă. Şi mă bucur de râsul ăsta. Râsul rămâne cea mai omenească lege. Cea mai complicată armă. Cel mai sigur refugiu. Cea mai grea acrobaţie. Râsul îmblânzeşte. Umanizează. Detensionează. Egalizeză spirite aflate în schismă. Râsul face să pălească orice rânjet ameninţător. E drumul eroului pe care-l strânge standardul cu armură şi atribute herculeene.

Îmi dau seama spre seară că azi, 2 aprilie, când scriu eu textul acesta, e Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii. Şi mai e şi Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului. Pe covorul meu a înflorit o junglă pe deasupra căreia zboară dragoni. Un spaţiu hibrid, cu vikingi şi pantere, cu Shere Khan şi Furia Nopţii. Poate că nu e întâmplător. Poate că nimic nu e întâmplător. Nici măcar ochii întunecaţi ai lui Mowgli, sclipind în întuneric, faţa în faţă cu ochii verzi şi oblici, de şopârlă simpatică, ai Ştirbului. Aceasta e Legea Junglei... Mi-i imaginez unul lângă altul, copilul izolat în junglă şi dragonul izolat printre oameni care nu-l înţeleg.

E adevărat că te zgârii des pe Calea asta Dificilă. Şi, câteodată, nici măcar nu devii erou. Şi, totuşi, cu fiecare pagină întoarsă, cu fiecare poveste, cu fiecare nouă intersecţie între Seeonee şi Insula Tontului, îmi e din ce în ce mai clar că nu vreau să mă îndepărtez vreodată de ea. Nici măcar cu un pas. Nici măcar cu un centimetru.