Man Walks into a Bar

Mie nu îmi plac barurile. Cafenelele, da. Barurile, nu. Cafeneaua îmi evocă poveste, muzică, loisirs, prietenii descântate în scrobeala unui cappuccino, barul e făcut din fum de ţigară mariat cu aburi de alcool şi, adesea, dispută, amar risipit pe o tejghea, printre boluri cu alune sărate. Sigur, barurile istorice, şarmante, mobilate cu oameni la care ţin sau pe care îi admir fac excepţie, dar, una peste alta, aleg oricând Caffe Gilli, pentru Oriana Fallacci, Closerie de Lilas, pentru Hemingway şi Apollinaire, Caffe Greco, pentru Keats şi alte câteva cafenele, pentru bucăţi de biografie şi reverie netitrate, dar personale, relevante pentru mine. În fond, viciile, plăcerile şi fricile noastre, camuflate, câteodată, de un râs împărţit într-o ceaşcă aromată, sunt un marker identitar subtil, dar care vorbeşte, poate, cel mai bine, despre cine suntem şi cine nu suntem, cine am fost şi cine ne-ar fi plăcut să fim.

Cu toate acestea, am locuit câteva zile fastuoase, ca experienţă de lectură, de viaţă, de intimitate fin translatată în pagină în Dulcele bar al Lui JR Moehringer. Şi, oricât aş urî emfaza, eticheta, extazul livresc, ditirambii (sper să nu ajung, totuşi, în zona asta) nu pot să nu spun, la intrarea în Dickens, barul care va deveni Publicans, care va genera legendă şi dramă în Manhasset-ul din care Fitzgerald l-a desenat pe Gatsby, "ce carte grozavă!"...

Moehringer se scrie pe el, într-un Bildungsginandtonic. O non-ficţiune în care identitatea şi literatura se melanjează sub eticheta memorialisticii. Man walks into a bar devine Little boy walks into a bar. Un băieţel cu un tată absent, violent, care vorbeşte la radio, care intervine rar şi agresiv în viaţa copilului. Ce se naşte în urma lui e un mare vid de masculinitate. O mare întrebare, deloc lămurită de corul feminin care îl înconjoară, în jurul lui "a fi un bărbat bun". Nu un om bun, neapărat, "un bărbat bun". Unul care să semene cu verii deja mitologici, descrişi de bunica abuzată, la rândul ei, de un bunic cameleonic. Cu Vocea de la radio, fără tenebrele lui existenţiale. Care să aibă şarmul de povestitor al Unchiului Charlie, cu mersul lui de flamingo, dar fără existenţa lui fracturată de tragedii personale, pariuri şi alcool. Barul devine un asemenea loc. O agoră-bibliotecă-şcoală-restaurant-casă-manualdepsihanaliză. Un catalog de modele. Şi de antimodele. Un roman de Fitzgerald. Sau de Hemingway. Sau de Dickens. Sau de Cheever.

În JR Moehringer cel care se mută dintr-un loc în altul cu o mamă în etern impas financiar, care se contaminează de morbul literaturii într-o librărie în care Bill şi Bud ascultă Simfonia nr. 1 a lui Mahler (sunt nişte cadre de film, inclusiv la nivel audio), care merge la Yale, care cunoaşte dezamăgirea amoroasă cu Sidney, propria lui versiune de Daisy Buchanan, dar şi de Estella, care uceniceşte la New York Times, care scrie un roman despre un bar, în fine, în JR Moehringer se limpezesc versiuni de Pip şi de Gatsby (oare nu e şi el, la început, micul Jimmy Gatz, care-şi urăşte numele şi... tatăl?). De Huck Finn. De Alice în Ţara Bărbaţilor, dominată de Steve, patronul de la Publicans, cu zâmbetul lui de Cheshire Cat. Se plimbă mulţi bărbaţi prin carte, multe personaje fantastic schiţate din gesturi, ticuri, hibe, înjurături, candori, paradoxuri şi lovituri de pumn. Joey D şi Bob Poliţistul, Cager şi Bobo. Totul pe fond de Cehov şi Mozart, de Edward R. Murrow şi Sinatra. De dinţi sparţi şi băuturi fetiş. De candoare violentă, uneori. De lecţii de mers masculin, înjurat, curtat, pariat, rezolvat probleme cu tabăra opusă, femeile, gestionat finanţe şi deziluzii academice, eşecuri profesionale şi aniversări. Un bărbat bun devine un construct, între clişeu şi versiuni reale de "aşa da" şi "aşa nu", firmituri de umanitate defalcate în nuanţe care, la Moehringer, merg de la suav la crud.

Publicans e o epocă pe care JR o trăieşte personal, cu fascinaţii şi spaime, cu umor, cu autoironie, cu frânturi de roman citite în grup la bar şi primele lui articole lipite de Steve pe stâlpii de lemn. În traducerea cu adevărat remarcabilă a lui Paul Slayer Grigoriu, istoria socială se mixează fericit cu sound-ul unei perioade pe fondul căreia un copil se străduieşte din toate puterile să devină bărbat. Îşi caută o comunitate. Un soundtrack interior. O pagină. Un ulm sub care să stea, cum e cel de la Yale, şcoala băieţilor bogaţi care, ocazional, îşi deschide braţele pentru puştiul deştept. Aşa, pentru diversitate.

Iar puştiul e un soi de Ulise postmodern, care navighează pe o mare de alcool în care mulţi se scufundă. Inclusiv Gatsby. Călătoria lui, scrisă cinematografic, cu o simplitate studiată în care dospesc cele mai frumoase pagini ale literaturii americane, e una din cele mai duioase explorări ale meandrele sufletului, masculin sau nu, pe care le-am citit vreodată.

Recunosc că am alergat în paginile barului ca în îmbrăţişarea unui prieten, m-am înecat cu băuturi prea tari pentru mine, am bolit printre cactuşi arizi, căutând o voce care nu mai există la radio, am suferit de pe urma unei iubiri înşelate, am pierdut bani, am câştigat prieteni, am ratat articole, am citit despre Klee şi despre Orientul Mijlociu, despre Magna Charta şi Polul Nord. Şi, exact ca Moehringer sau ca bărbaţii din carte, am uitat complet normele, cutumele, lecţiile din care se alcătuieşte, cu fiecare experienţă, cu fiecare strat de victorie şi de înfrângere, un bărbat bun. Dar am găsit o carte adictivă ca un rând de cocktail-uri plătite de altcineva. Cum ar spune JR, cred că am cam dat de necaz.