15 minute de vacanţă

Sunt la Paris.

Mai exact, traversez la Izvor, dinspre metrou spre Sala Ciulei a Teatrului Bulandra, o iau pe Schitu Măgureanu, pe lângă Cişmigiu, până la intersecţia cu Berthelot. Dar sunt la Paris. În mintea mea, mă plimb pe Miromesnil, sau în Trocadéro, sau într-o cafenea din Saint-Germain-des-Prés.

Plec din Parisul intuibil în toate angoasele, transele, breşele, spasmele, hachiţele lui din volumul autobiografic semnat de Anne Wiazemsky, prinţesă rusă după tată şi nepoată a lui François Mauriac, după mamă, Un an de studiu. Aici ar fi punctul zero. Commençons.

Studiul în cauză e începutul poveştii ei de dragoste cu Jean-Luc Godard la Paris, Montfrin şi Nanterre, în scrisori de dragoste de un neverosimil cinematografic şi pe platouri de filmare de un realism next door. E o carte în paginile căreia rulează continuu filme de Bresson, Elia Kazan, Alfred Hitchcook, Roman Polanski. Se citeşte Shakespeare. Se vorbeşte despre Apollinaire. Un Paris nevrotic, ploios, dominat de discuţii despre Vietnam, comunism, filozofie, despre spiritul bourgeois şi despre opera lui Bernardo Bertolucci (care trece şi el fulgurant prin cadru). Parisul primăverii lui 1967. Parisul care deja respiră aerul lui mai '68.

Dincolo de faptul că funcţionează (şi) ca un fel de Instagram al vedetelor momentului (Jeanne Moreau, Truffaut, Sartre, Béjart), cartea este jurnalul unei poveşti de iubire care are toate ingredientele unui episod romantic într-un alb-negru memorabil. Wiazemsky e aproape o adolescentă răsfăţată şi puţin excentrică, dar fermecătoare, care aduce, după cum remarcă bunicul ei, François Mauriac, cu un portret de Vermeer. Godard e inegal, neguros, tranşant, aproape violent la volanul maşinii lui Alfa Romeo, obsedat de politică, dar copilăros atunci când ascultă Mozart şi se transformă într-un îndrăgostit generic, lipsit de vârstă, inocent ideologic şi infestat de Paris.

Port Parisul lor cu mine aşa cum porţi un inel pe deget. Uiţi că e acolo şi, totuşi, este. Dacă-l scoţi, în urma lui pielea păstrează o urmă albă, poroasă, semn al mariajului permanent cu metalul. Uşor, uşor, dintr-o pagină în alta, din Gare Lyon la Staţia Izvor, de la filmările pentru Chinezoaica (ce chin trebuie să fi fost pentru Godard să-şi audă mereu filmul botezat Vietnameza!) la afişe contemporane pe care tocmai le-am depăşit, Parisul lor devine Parisul meu, în secvenţe vizual-olfactiv-sonore, în beat postmodern şi poezie simbolistă, în revizitări şi anticipare. Din primăvara 1967 trec în primăvara lui 2017. Acelaşi tumult politic, intelectual şi zeci, sute, mii, milioane de poveşti de dragoste anonime, sincopate, transgresive, extreme, comune, titrate, sugrumate, explozive la Paris, în tranzit, în decor, în mişcare, în poză romantic încremenită pe ploaie, sub o umbrelă posibil colorată.

Traversez pe Berthelot. Mai am câţiva paşi până ajung. În mintea mea, muşc dintr-un financier în Place d'Italie. Cer în toate nuanţele de gri. Sound de Gregory Porter. La vie en rose, la vie en beurre noisette... E superb la Paris.