Film mut de 1 mai

Nu e text ca el. Oraşul gol, dimineaţa, de 1 mai. Sunt deja în întârziere. Primul şi unicul client la cafenea. Îmi port comoara în pahar de carton pe scări în jos, la metrou. Nimeni. Reclame la lenjerie şi fruntea desfigurată a unei domnişoare, photoshopate, ce-i drept, pe care scrie fake. Arată cu totul altfel pasajul ăsta fără oameni. Zumzăi printr-un Oraş dat pe silent. Las în urmă metroul. Sunt ca într-un film postapocaliptic. Magazine închise, graffiti, vegetaţie urbană dezlănţuită pe câte-un zid ştirb de tencuială. În sfârşit, Cişmigiul. În el s-a ascuns un colţ de soare. Văd căţei la plimbare. Un Chihuahua şi doi cockeri necunoscuţi. Lipsesc preferaţii mei: Schnauzer-ul mijlociu sare şi piper şi ogarul legat la Izvor, la supermarket. Ne dăm bineţe cam în fiecare dimineaţă, pe muteşte. Suntem un fel de prieteni. Dar acum eu sunt în întârziere şi ei cred că şi-au terminat deja plimbarea. Ne vedem mâine, presupun.

E bună cafeaua din paharul de carton. Păcat că se termină. Traversez. Partea asta de Bucureşti, de pe Schitu Măgureanu, cu toată pleiada de străduţe perpendiculare, fiecare cu povestea ei, îmi ţine loc de poezie matinală. Se amestecă, într-un fel, cu cafeaua la pachet şi micul dejun bifat în mai puţin de jumătate de minut. Schiţez o urmă de zâmbet. Realitatea e că e deprimant Oraşul ăsta de Ziua Muncii. Un Oraş care se întoarce, în pat, pe partea cealaltă. Cumva, e şi frumos, însă. Când îl mai vezi aşa? Fără cohortele de locuitori ai propriilor telefoane mobile care se înghesuie pe pasarelă, la Unirii. Fără maşinile care claxonează bezmetic, la Izvor. Fără florărese (cred că am să povestesc puţin despre ele azi...), fără bicicleta care-ţi taie calea cu un claxon beligerant (oare ce faci pe trotuar?), fără zugravi care să străduiesc să refacă o faţadă (cred că e a cincea oară când locul ăsta îşi schimbă firma), fără nimeni care să facă live Facebook lângă tine, fără domnul care gesticulează în fiecare dimineaţă caraghios şi pare să vorbească singur (ce-ar fi viaţa fără handsfree...). Sunt, în schimb, la locul lor magnolia de la Nunţiatură, intersecţia cu Ionel Perlea, casa cu cei doi Golden Retriever-i, zidurile bejulii de dinainte de Popa Tatu, balcoanele de fier forjat, răsucite printre crengi de un verde care, la ora asta, e lipsit de opulenţă, dar lasă, deja, să i se prelingă printre frunze stropi de lumină ondulată pe asfalt. Înaintez printre ferestre boltite şi fac stânga pe Berthelot. Tot nimeni. E deja soare în mănunchiuri pe acoperişuri. Nu mai am cafea deloc. Păstrez puţin Oraşul care doarme muncitoreşte, într-un huzur fanariot, pe dinăuntru. Îi zâmbesc cu stinghereală demnă de o plajă cu umbrelele zburătăcite de vânt. Suntem rar aşa, eu şi el. Şi toate poveştile dintre noi.

Gata. Am ajuns la serviciu. Oftez şi intru. Începem să sărbătorim.