A doua zi

A trecut un an, sau poate chiar mai mult de când nimeni nu mai face curat în curtea casei de alături. Frunzele căzute din cei doi arbori ale căror rădăcini adânci au dărâmat gardul de cărămidă al blocului meu se adună straturi-straturi pe jos, sunt risipite de vânt încoace şi-ncolo, se amestecă cu crengile care cad uneori singure, iar alteori, când cresc prea mult, sunt rupte de locatarii supăraţi că le bat ramurile-n geam. Din loc în loc, printre crengi şi frunze uscate se mai vede şi câte-o butelie de plastic sau câte o pungă aruncată de cineva de la etaj. Uşoare, acestea, în loc să se îndrepte înspre pubelele din îngusta noastră curte de serviciu, înspre care li s-a dat drumul, sunt luate de vânt, şi ajung în curtea părăsită de peste gard.

Dar ce spun părăsită, ultimii ei locatari ei au fost mai degrabă izgoniţi, dacă ar fi să-l credem pe unul dintre ei - de fapt una, femeia cu câinele mare şi negru. A fost rezultatul unei complicate probleme juridice, care se pare că nu e nici în prezent rezolvată, ceea ce n-a împiedicat-o însă să facă deja victime. Chiriaşii au încercat să-şi cumpere apartamentele, în timp ce moştenitorii foştilor proprietari au cerut să li se retrocedeze casa naţionalizată. Cert este că acum casa e pustie, cu lacăte la poartă şi pe uşi. Din când în când mai cade câte o bucată de tencuială de pe ziduri şi mai zboară câte o foaie de tablă de pe acoperiş.

Dar destinul trist al acestei case nu e de dată recentă, începusem să-l percep încă din vremea când abia mă mutasem în blocul de lângă ea, să tot fie cam treizeci de ani de atunci, şi nu vorbesc aici de vremurile de mai demult, când a fost naţionalizată, sigur că asta a fost o mare nenorocire pentru proprietari, dar nu vreau să mă întorc chiar aşa de mult în timp. Aşadar, când m-am mutat eu în blocul de alături, în casă locuiau mulţi chiriaşi, nu i-am numărat niciodată, dar cred că erau cel puţin o duzină, dacă nu chiar şi mai mulţi, oameni de toate vârstele, cu destui copii mici. Seara toate camerele aveau luminile aprinse, semn că nici cel mai mic spaţiu nu rămânea nefolosit. Pe neaşteptate, de altfel de aceea se şi numeşte în acest fel, în casă a avut loc un accident - doi tineri căsătoriţi au murit într-o noapte asfixiaţi de la o sobă. S-au culcat cu focul aprins pe timp de furtună, o rafală de vânt a stins flacăra, gazul a continuat să iasă, iar ei nu s-au mai trezit. Nimeni nu s-a mai mutat în locul lor. Apoi, după căderea comunismului, încet-încet, chiriaşii, atât cei mai tineri, cât şi cei mai în vârstă, au început să plece. Unii în Italia, în căutare de locuri de muncă, alţii la copiii lor, sau cine ştie unde. Când ultimul tânăr din casă, de fapt o tânără, s-a măritat, şi a plecat, în masiva casă cu două etaje, şi peste zece camere (fără să le mai socotim şi pe cele din clădirea anexă, de deasupra garajului), n-au mai rămas decât doi locatari stingheri, o femeie în vârstă, la parter, către stradă, şi mama fetei care s-a măritat, la etaj, în partea cealaltă a casei, spre fundul curţii. Mă obişnuisem cu ei şi cu animalele lor de companie, o pisică şi un câine. Toţi patru făceau parte din viaţa mea într-atât de mult, încât azi îmi lipsesc, deşi, cât au fost acolo, mi se părea că uneori mă deranjează.

Mă supăra vocea ascuţită a femeii de la parter, care-şi striga pisica dimineaţa, uneori chiar în zori de zi, când eu încă mai dormeam, dar nu şi ea, ştiut fiind că somnul i se scurtează omului cu vârsta: "Pisică, pisică, pisică!", de parcă bietul animal n-ar fi avut un nume, şi ar fi trebuit chemat de la cine ştie ce depărtări, când de fapt era întotdeauna la câţiva paşi. Curtea casei nu era chiar atât de mare, un "pis-pis-pis" şoptit ar fi fost de-ajuns, pe mine m-ar fi speriat să mă strige cineva cu atâta forţă. Dar aşa vorbea femeia cea în vârstă, poate fiindcă nu auzea prea bine şi îşi închipuia că nici ceilalţi nu aud. După ce-şi hrănea pisica, femeia mătura curtea de la un cap la celălalt, cu mătura ei de nuiele. N-a trecut o zi fără să aud din bucătărie, unde-mi preparam cafeaua de dimineaţă, "fâş-fâş, fâş-fâş", până ce nu mai era frunză sau urmă de murdărie în curtea ei, astfel că atunci când se trezeau, copiii casei putea să se joace liniştiţi cu mingea.

Mai e un zgomot care-mi lipseşte, cel făcut de butelia de plastic pe jumătate plină pe care i-o arunca căţelului ei negru femeia cu fata măritată. Butelia se rostologea cu zgomot pe betonul din curte, după care era prinsă în colţi de câine, care i-o aducea înapoi. Ea i-o arunca din nou şi din nou. Dacă n-o arunca însă destul de repede, câinele o certa, lătrând-o ascuţit. Uneori zgomotul acesta iritant de plastic lovit de beton, la care se adăugau hămăiturile, nu înceta până târziu în noapte - jocul avea cel mai adesea loc seara, după ce femeia se întorcea de la serviciu.

Într-o bună zi, bună e un fel de-a spune, pentru cele două femei n-a fost chiar atât de bună, ambele vecine pur şi simplu au dispărut. Reaua presimţire pe care-am avut-o mi-a fost confirmată a doua zi, când dis-de-dimineaţă am auzit în curtea de alături mare gălăgie: voci aspre bărbăteşti, urmate de bufnituri şi pocnituri. Uitându-mă pe fereastra de la bucătărie, nu mi-am crezut ochilor, deşi urechile mă avertizaseră cât se poate de clar: pe geamurile deschise ale casei de alături zburau tot felul de lucruri, la început mai mici - oale, cratiţe, apoi din ce în ce mai mari - scaune, mese, şi dulapuri. Rareori câte un obiect mai valoros - un frigider sau un aparat cu microunde - era adus jos întreg şi pus în dreptul uşii. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acestea, probabil că au fost împărţite între muncitori, către seară i-am auzit certându-se, puţin a lipsit să nu se ia la bătaie, nu s-au liniştit decât după ce a intervenit cineva care părea să fie un fel de şef, poate chiar cel care le comandase "curăţenia", cel care-i plătea. Erau atât de multe lucruri în casă, încât golirea ei a durat întreaga dimineaţă. Aruncatul lucrurilor se făcea fără nici un fel de grijă, astfel încât s-au spart şi câteva geamuri tot aruncând lucruri prin ele, la urmă ochiurile lipsă au fost acoperite cu cartoane. Când în sfârşit zgomotul obiectelor căzute de sus a încetat, prin praful dens din curte s-a putut zări un morman de resturi de tot felul, aproape de înălţimea unui om. Un camion a intrat cu spatele pe poartă şi muncitorii s-au reapucat de treabă, încărcând de data asta totul în camion, de-a valma. Totul e mult spus, pentru că a mai fost nevoie de un al doilea camion, e drept, ceva mai mic. Acelaşi camion mic a mai venit şi a doua zi de dimineaţă, pentru un al treilea şi ultim transport.

După ce curtea s-a golit definitiv, uşile casei au fost ferecate cu lanţuri groase, petrecute de mai multe ori în jurul grilajelor de fier. Poarta de la stradă, la fel. De atunci casa stă tristă şi resemnată. Complet abandonată, n-a mai văzut picior de om în ea. De fapt, în garaj, singurul care n-a fost închis decât cu un lacăt, care a şi fost imediat spart, a mai intrat cineva, prima dată probabil un hoţ în căutare de ceva valoros, cât de dezamăgit o fi fost să vadă că nu mai e nimic înăuntru numai el ştie, nu i-am văzut faţa, am văzut doar pentru o clipă într-o noapte nişte raze de lumină de la o lanternă, totul a fost aşa de scurt încât n-am apucat să mă gândesc ce-ar fi trebuit să fac, apoi poate că au mai intrat acolo vagabonzi în căutare de adăpost în nopţile friguroase de iarnă, uşa rămânând întredeschisă.

M-am întâlnit cu vecina cu câinele, într-o zi când, curioasă, venise, fără câine, pentru că acum locuia departe, să arunce o privire casei. Se ţinea trist cu mâinile de barele de fier ale gardului legat cu lanţuri. I-am dat bună ziua şi am întrebat-o: "De ce-aţi plecat aşa val-vârtej?". "Am fost ameninţată de un executor, dacă nu plecam, nu ştiu ce sumă enormă ar fi trebuit să plătesc." "Bine, dar nu v-aţi strâns nici lucrurile, am văzut o mulţime de mobilă aruncată pe fereastră. Nici perdelele de la ferestre nu le-aţi scos." "N-am avut timp să iau nimic cu mine, totul s-a petrecut de la o zi la alta". "Dar cu femeia în vârstă de la parter ce s-a întâmplat? Am văzut că a plecat fără pisică, bietul animal a miorlăit disperat câteva zile la uşă, a tot încercat să se caţăre pe geam, o vreme i-au dat de mâncare nişte vecini miloşi, dar pe urmă nu l-am mai văzut." "Bătrâna a fost luată de rudele ei, care au dus-o la un azil." "Mă bucur să aud că n-a ajuns în stradă, la vârsta ei n-ar fi supravieţuit. Dar n-am ştiut că avea rude, nu prea venea nimeni la ea." "O vizitau rar, şi atunci stăteau puţin." "Şi ce mai face, aveţi ştiri de la ea?" "A murit a doua zi, de inimă rea."

(Bucureşti, aprilie 2017)