Un cuplu, zece cupluri, o sută (p)opriri

Orice progresist spaniol le-a povestit copiilor săi cum, în timpul franchismului, vreun păstrător al ordinii publice va fi voit să-l amendeze pentru că îşi săruta iubita în public, pe stradă. Eu însumi am povestit aceeaşi istorie. Pe mine şi pe iubita mea ne-a ameninţat o dată o patrulă de coastă pe cînd ne aflam într-un Fiat 600 pe plajă şi altădată, pe cînd ne giuguleam în faţa Colegiului Santa Teresa din Madrid, un poliţist din corpul naţional de poliţie s-a năpustit să ne întrebe ai cui eram şi ce hram purtam. Prin urmare, ni se părea nu doar straniu, ci chiar a-normal ca iubiţii să se sărute îndelung pe peroanele metroului din Paris sau sub lumina felinarelor stradale aşa cum vedeam în fotografia lui Robert Doisneau.

Sărutul şi amorul liber păreau atît de fireşti la Paris încît ne puneam problema dacă nu cumva reprezentau un stadiu al civilizaţiei erotice legat direct proporţional de indicele unui nivel de trai pe care noi nu credeam să-l putem atinge vreodată. Epoca de represiune era atît de legată de adolescenţa noastră încît, uneori, o percepeam ca pe o idiosincrasie proprie ţării noastre aşa cum erau şi bronşita, starea proastă a drumurilor sau întreruperile de curent electric.

Cenzura era şi ea parte integrantă a acestei penurii. Prezenţa ei era atribuită în mod critic Regimului, iar Regimul se convertise într-o lamentabilă expresie a identităţii naţionale. Într-adevăr în Europa eram acceptaţi doar în chip de camionagii, muncitori sau menajere, iar ideea de pereche în Spania răspîndea un iz de învechit de care nu prea ştiam cum să scăpăm, iz asimilabil doar figurii omniprezente a dictatorului. De fapt, Regimul părea o realitate absolută: omniprezent în şcoli, în cultură, în familie, la cinema, în relaţiile de dragoste; agăţat de cotidian de dimineaţa pînă seara. Biserica făcea şi ea parte din această înfierare cu missele, procesiunile, jurămintele şi ameninţarea păcatelor de moarte. Biserica şi Regimul se înţelegeau din priviri şi ca urmare a acestei bune înţelegeri promulgau norme, controlau tot şi judecau binele şi răul. Şi pe deasupra: balanţa actualităţii.

Ceea ce-i deranja pe cei din stînga cultă era pierderea posibilităţii de a se bucura de ambientul politic şi cultural al europenilor şi de a putea ţine pasul cu timpul. De aici, dorinţa noastră, a opozanţilor franchismului de a învinge prin puterea evidenţei, de a dizolva vetustul bisericesc, politic şi militar în dorinţa de a deveni o ţară normală. Iar sexul avea, bineînţeles rolul său în acest proces de însănătoşire.

A combate, a semăna discordie şi a provoca folosindu-ne de sexualitate era partea cea mai amuzantă a acestei forme de insurgenţă şi ca să ne întărească credinţa, teoreticieni precum Wilhelm Reich, Marcuse sau Castilla del Pino ne aduceau noi argumente teoretice care propovăduiau că asumarea revoluţiei politice se afla în strînsă legătură cu revoluţia sexuală şi că odată eliberată sexualitatea, măduva reacţionară avea să sucombe.

Aşa se făcea că toate schimbările care se constatau în evoluţia sexualităţii în cuplu conţineau în ele formulele explozibililor. Explozibili produşi în casă la început, dar printr-o răspîndire inexorabilă, la îndemîna întregii societăţi. Dacă instituţiile care ne supravegheau puneau atîta preţ şi accent pe modelul tradiţional bărbat-femeie acest lucru se întîmpla numai din cauză că această alveolă socială constituia un sprijin fundamental pentru inerţia sistemului ideologic. Logodna şi căsătoria, construite trainic pe diferenţa situaţională dintre bărbat şi femeie, întăreau ierarhia patriarhală şi represiunea instituţională "a" femeii şi "prin" femeie, după cum afirma Castilla del Pino. Pentru că atîta timp cît femeia nu reuşea să aibă o educaţie şi o independenţă economică comparabilă cu a bărbatului, trebuia să aibă ca monedă de schimb propriul corp şi să folosească acest argument pentru a căpăta un anumit statut social. Dădea porţii de trup şi primea în schimb o logodnă formală şi oferea corpul în întregimea lui numai după nuntă. Asta nu vrea să spună că toate acestea lucruri se trăiau la modul explicit, ci aveau, fără îndoială, o eficienţă intrinsecă. Satisfacţia feminină era asociată în mod strîns şi chiar univoc cu cea care decurgea din recunoaşterea statutară şi provizorie care le venea din partea bărbaţilor. Mulţi bărbaţi nu făceau altceva decît să amărască viaţa soţiilor lor, dar ce altă soartă îşi puteau imagina aceste femei în afară căsătoriei, fie ea amară sau nu.

Dependenţa economică bloca multe infidelităţi feminine în aşa fel încît atunci cînd exista o cît de mică independenţă economică, adulterul sau divorţul erau şi ele foarte aproape. Înlăuntrul acestor grupuri, se comiteau sporadice abateri de la calea ce bună, dar ele erau rapid relatate după aceea în rubricile de fapte diverse ale ziarelor. Violenţa de gen a zilelor noastre este prelungirea mai "coafată" a acelor episoade domestice care umpleau paginile ziarului El Caso. Infidelităţile se comiteau cu precădere în familiile burgheze şi erau păstrate sub tăcere de parcă ar fi făcut parte din metabolismul familiei atunci cînd erau săvîrşite de soţ, dar ajungeau de domeniu public dacă autoarea era soţia. Tinerele domnişoare trebuia să ţină cu tot dinadinsul la aerul lor de inabordabile, fiindcă aerul de femeie uşoară le putea costa mult în momentul în care s-ar fi hotărît să caute un soţ. Cuplurile pariziene se sărutau în public nu pentru că nu primeau atîtea amenzi, aşa cum comentam între noi în Spania cu invidie, ci pentru că domnişoarele consimţeau fără ezitare la sărutul în public. Dar "a consimţi" echivala cu "a păcătui" şi acesta din urmă însemna a-şi căuta cu tot dinadinsul distrugerea în plan social. Acelea care consimţeau erau fie foarte necoapte, fie făceau parte din categoria mamelor rătăcite de la calea preceptele bisericeşti.

Femeile uşoare sfîrşeau prin a se căsători cu indivizi jalnici care pe deasupra le mai şi abandonau destul de rapid. Aceste îndoctrinări operau destul de puternic în societatea acelor timpuri încît metodele de represiune erau privite nu ca nişte penitenţe teribile ci ca drepte căi de abnegaţie care conduceau către valoarea supremă: aceea de a întemeia o familie fericită şi un cămin liniştit.

Crucială pentru aceşti ultimi treizeci de ani a fost schimbarea statutului femeii, mutaţiile apărute în realitatea culturală şi economică, toate în cadrul mai amplu al transformărilor generale importante care au mai avut loc. Schimbarea condiţiei femeilor spaniole, atît în ceea ce priveşte accesul lor la educaţie cît şi la încadrarea lor în muncă, se manifestă ca o creştere şi întărire a societăţii şi aduce cu sine o creştere a autonomiei lor în cadrul societaţii. Emanciparea femeii - cu cît mai sinceră cu atît mai efeicientă - este forma ei de eliberare din cadrul constrîngător în care se găsea izolată în modelul social anterior.

Cum s-a ajuns la eliberarea femeii? În mod paradoxal, aceeaşi nevoie şi oportunismul societăţii din care făcea parte. Era nevoie de mai multă forţă de muncă, ba mai mult, de forţă de muncă calificată, astfel încît femeia ajunge să fie aproape de neocolit. Aceste lucruri spuse în pripă şi fără prea multe ocolişuri, sistemului de fapt nu-i mai ajungea, ajuns la un stadiu diferit de dezvoltare, doar randamentul femeii în postura ei de menajeră, şi încetul cu încetul universităţile, fabricile şi birourile au început să-şi deschidă porţile şi pentru femei. Mişcările feministe existente nu greşesc foarte mult atunci cînd proclamă că, fără eforturile lor, emanciparea femeii s-ar fi întîmplat mult mai tîrziu, însă doar existenţa Mişcării de Eliberare a Femeilor nu epuizează toate raţiunile schimbărilor care au avut loc în societatea spaniolă din acest punct de vedere. Poate că fără mişcarea feministă programatică şi democratică, procesul de emancipare s-ar fi produs mult mai lent decît a decurs în realitate, însă în Spania factorul decisiv a fost totuşi dezvoltarea economică- cu toate schimbările care au intervenit în urbanizare şi industrializare, asta în primul rînd. În al doilea rînd, noul regim al libertăţilor. Şi în al treilea rînd, năzuinţa moralei spaniole de a ieşi dintr-un complex de vetust. Astfel, spaniolii se declară în diverse sondaje la fel de toleranţi ca francezii, nemţii sau italienii în toate temele care au legătură cu contracepţia, avortul sau manipularea generică a maselor. De la o toleranţa foarte joasă s-a ajuns la nivelul zero de prejudecăţi. De la maximă strîmtorare la mîna spartă.

În ziua de azi, femeia a cîştigat tot atîta putere cîtă bărbaţii în programele electorale, tot atîta preponderenţă în sectorul sanitar, în educaţie, în administraţie, în justiţie şi în consumul de antidepresive care pare dispus să înghită toţi consumatorii posibili. Femeia spaniolă a crescut de la stadiul de fată în casă la acela de victimă al violenţei domestice şi a ajuns la funcţia de ministră a culturii. Tendinţele de viitor o proclamă drept model etic şi ecologic care inspiră de la design-ul maşinilor la conţinutul buletinelor informative, de la stilul metrosexual la revistele pentru bărbaţi.

Inteligenţa emoţională nu mai apare ca o inteligenţă efeminată, ci ca o inteligenţă superioară cultivată mai ales în zona progesteronului; în mod complementar, în procesul general de comunicare, în internet sau în afara lui, în jurnalele tv, în cărţi, în marketing în mod preferenţial emoţională tipului de cultură pe care înainte îl foloseau doar femeile dar pe care acum a adoptat-o întreaga comunitate. Bărbaţii nu plîngeau la funeralii.Au încercat să nu devină ţinte sau subiecte de milă, şi-au păstrat slăbiciunile lor pentru ei fără a cere ajutorul. Fragilitatea - ca şi fericirea - întotdeauna a părut a fi o caracteristică a femeilor, iar bărbaţii au încercat în permanenţă să constituie pentru femeia dependentă de ei, un punct de sprijin. Şi aşa au rămas, doar că încălecaţi.

Acest mod de a fi al bărbaţilor continuă şi astăzi, cînd femeia a devenit ea însăşi un punct de sprijin autonom (economic, moral, profesional), iar bărbatul a avut ocazia să verifice trivialitatea imposturii prepotenţei sale masculine. Dacă vechiul templu al familiei se diversifică în piesele sale de schimb, nu este din pricina lipsei de sprijin, ci din pricina calităţii variate a sprijinului pe care-l primeşte şi a flexibilităţii zidurilor sale. De la celulă-mamă a societăţii, familia a ajuns în mod tendenţios să fie un fel de a fi prin casă. In ţările dezvoltate economic, familia-nucleu, formată din părinţi şi copii nu trece de procentul de 50 % şi în Spania abia dacă atinge 60% din totalul populaţiei. Pe de altă parte, creşte numărul căminelor în care locuiesc celibatari aşa cum este în creştere şi numărul copiilor crescuţi de unul din părinţi.

Emanciparea femeii - efect al dezvoltării capitaliste - nu s-a întîmplat, după cum vedem, fără costuri. Sistemul nu oferă niciodată nimic pe gratis. Despărţiri dureroase, copii dezorientaţi de mici, agresivi sau depresivi, o femeie suprasolicitată, dezorientarea în ceea ce înseamnă rolul fiecăruia dintre părinţi, lipsa unei educaţii coerente ghidate de părinţi, toate acestea au semănat multe victime în peisajul societăţii contemporane. Sistemul suferă transformări impulsionate de necesitatea de a supravieţui şi nu economiseşte nici un fel de daune personale ale membrilor săi, astfel încît în această epocă avem de-a face cu multe (...)

Unui sistem apăsător i-a corespuns o societate mai statică. Unui capitalism rapid, global, inter-relaţional, îi vine mai bine în zilele noastre un cuplu mobil. Capitalismul de producţie care a dominat Spania anilor ´50 era caracterizat de importanţa pămînturilor şi a minelor, de importanţa ciclului regular al agriculturii predominante şi a penuriei schimburilor internaţionale. În aceste împrejurări un cuplu se plia mai uşor pe ideologia instituţională.

Odată cu sfîrşitul anilor ´50 şi cu sosirea tehnocraţilor din Opus la guvernare şi instaurarea planului lor de Stabilizare cvadrienale pentru dezvoltare Spania a căpătat un chip necunoscut. Spania a intrat pe drumul urbanizării şi al industrializării, iar valul de turişti a populat epoca cu multiple scene din alte colţuri ale lumii, a presărat pe plajele franceze lipsa de pudoare, muzici ambientale infernale si investiţii căzute din ceruri. Pe atunci, la mijlocul anilor ´60 se putea observa cu uşurinţă cum familia şi cuplurile erau deja ameninţate dacă se lăsau purtate de valul noutăţii. Capitalismul anilor ´60 si ´70, cu macrocreşterea turistică, a început să nu mai fie reprezentat de portocalele din Valencia sau de maşinile unelte din Tara Bascilor, iar tur-operatorul, mobilitatea maselor (emigranţi în alte ţări, turişti în Spania, locuri de muncă temporare pe coastele spaniole) toate aceste au constituit o adevărată noutate. Cum să un fi fost influenţate cuplurile de toate aceste mişcări de du-te vino? Spaniolii mergeau să lucreze în alte ţări, străinii soseau în Spania în număr foarte mare, cum avea să un se impune un mod de viaţă străin? Ateismul, ca şi comunismul, erau proscrise în sufletele oficialităţilor, dar anume forme de modernitate în pictură (Gordillo, Tapiès), în teatru (Casona, Buero, Vallejo), în arhitectură (De la Sota, Bofill), la Universităţi (Tierno, Aranguren) au început să-şi arate mugurii, marxismul - urît de franchism - a constituit subcultura dominantă a opoziţiei şi a ştiinţelor sociale. A trecut apoi şi în lumea culturală şi Regimul a început să se deschidă fără voia lui. Ca efect al tuturor acestor fenomene, cuplurile spaniole progresiste au început să devine mai laxe. Capitalismul de consum, moda Schimbărilor, declinul funcţionarului desemnat pe viaţă au început să capete cu toatele un aer consumist. A început să se vorbească despre amorul liber, dar amorul liber avea nevoie în ultima instanţa de eliberarea femeii.

(fragment din Logodnă şi căsătorie în Spania: 1974-2004, de Vicente Verdú şi Alejandra Muñariz - traducere de Alina Cantacuzino)