Se tolăneşte în pat cu tot cu haina de piele sau cu jacheta de sport.
Uneori nici nu se descalţă.
Priveşte într-un punct fix o vreme, ascultă, aşa cum ascultă câinii vântul şuierând prin frunze.
Dacă îl supără lumina sau zarva străzii trage draperia.
Tu te dezbraci în linişte.
Te mişti sfios printre mobilele care se încruntă la tine ca nişte sprâncene de sfinx
Totul e străin, camera, aşternutul, fotografiile care atârnă pe pereţi
Nu e bine să o faci în locuri familiare.
Nu reuşeşti să pari lascivă
Muza îţi intră în panică taman când ţi-e lumea mai dragă
Se răsuceşte pe toate părţile ca într-o criză de epilepsie
şi îţi strică programul artistic
Îţi simţi corpul greu, dezorientat.
Ploile, anii, visele Elenei, nopţile în care te-ai răstit la stele, trec prin el ca nişte suliţe
Privirile lui ţi se strâng în jurul inimii ca o pungă de plastic
Să ne bucurăm de lucrurile simple, spun cei înfrânţi.
Să ne bucurăm.
E o zi minunată nu e aşa?
Da, minunată.
E posibil să îl vezi pentru ultima oară.
Îţi scoate el cerceii, ca într-un ritual.
Zâmbeşte întotdeauna dintr-o altă lume.
Îţi spui că poate e chiar Paris, refugiat în pielea unui emigrant
Dintr-un veac în care nimeni nu l-ar căuta.
Şi îl iubeşti ca o disperată.
La sfârşit te întrebi cine pe cine ar trebui să plătească.
Pentru ca totul să fie curat.
Fără urme.
(Din volumul De exemplu Troia)