Azi e prea cald pentru un text serios

... adică unul cu miză şi premisă. Se impun idei răcoros volatile, de purtat cu eticheta superficialităţii la vedere. E o etichetă semivirală asta, lipită şi unde trebuie, şi unde nu trebuie, pe principiul că e mult mai uşor să te încrunţi blazat decât să zâmbeşti în direcţia unei opinii, oricare ar fi ea.

Să revenim. În sezonul cu panaş al literaturii de vacanţă (da, nu cred în orchestratul cărţilor pe sezoane, am mai spus asta, nu urmează un text moralist), m-am trezit plonjând în aşa-zisele texte non-literare, mai exact uşor de înghesuit în sertarul cu superficialităţi. Nu că aş fi eu o campioană a ordinii care nu poate trăi în lipsa succesiunii alfabetice şi a defalcărilor stilistic-tematice, dar nu e întotdeauna locul lor acolo.

Citesc (recitesc, mai exact), de câteva zile, texte din reviste... "superficiale". Texte de opinie, de călătorie, de lifestyle, uneori. Unele încropite din alte texte. Altele preţioase, cu numele vedetei semnatare pe post de unică armă a crimei argumentative. Multe inundate de narcisism, de judecăţi de valoare discutabile, de reţete de fericire clişeist-obosite, de reciclări, de truisme, de rictus, de micuţă bârfă glitterată. Câteva, mustind de talent, de vervă, de şarjă asumată, de râs cu toţi dinţii, de joacă textuală şarmantă, relaxată, dezbrăcată de obsesia tonului "cool" şi a brandului personal etalat o dată la două rânduri.

De ce să mint, îmi plac, îmi place cum se sustrag reţetelor, structurilor fixe (din experienţă vă spun că sunt puţine lucruri mai ostracizante decât un editor care să-ţi indice exact cu ce parte a povestirii vrea să începi, câte paragrafe descriptive, câte de acţiune, unde încapi tu în text şi de ce e bine să faci cam cum face X de la revista Y, cu precizarea că noi nu avem bugetul lor, te descurci tu cu documentarea pe teren, de exemplu). Sigur, multe sunt texte despre nimic, dar alcătuirea lor, suflul, detenta, lipsa muşchilor încordaţi din pagină le transportă într-o zonă de literatură delicioasă, de consumat, sigur, cam cât ai mânca două cupe de îngheţată. Îngheţata însăşi poate fi, însă, artizanală sau în găletuşă XXL branduită cu toate E-urile din coşmarurile ortorexiei, colorată ţipător sau discret tapetată cu picouri de vanilie, cu gust aerat, de ploaie de vară abia abătută peste obrajii unei păstăi de cacao sau declarat chimic, cu crănţănele plăsticoase la pachet. Aşa şi textul.

Sigur, discuţia despre ce e şi ce nu e literatură e vastă şi în niciun caz nu-mi propun s-o încep într-un banal articol de vară, scris la peste 40 de grade. Atât că, în treacăt fie spus, calitatea literară ţine de calitatea scriiturii, nu a semnăturii, nu de gen şi, de multe ori, nici măcar de subiect. Ţine de (s)pusul în pagină, de dozaje, de regie, de ludic, de austeritate aproape corozivă şi de volan construit cu fineţe de designer. Bref, un text despre violenţa domestică nu e neapărat bine scris pentru că e despre un subiect dens, greu, dureros. De multe ori, e ratat cu graţie, în ciuda zecilor de distribuiri. În aceeaşi linie, un text despre cafea se întâmplă să te ducă, uneori, în zone atât de îndepărtate de marotele stilistice obligatoriu, parcă, circumscrise aburilor dintr-o ceaşcă încât nu numai că devine literatură, dar ajunge să vorbească despre sufletul omenesc, despre plăcerile şi tristeţile lui sub camuflajul unui subiect light, expediat în zona cu de toate.

Ce face, până la urmă, un text bun? Ce îi garantează calitatea? În zdrobitor de multe cazuri, nu eticheta.

Sunt texte de album de artă, de călătorie, de panseu inteligent articulat inclusiv în reviste eminamente non-literare care fac să pălească literatura mai scorţoasă, mai serioasă sau, oricum, patentată la categoria în cauză.

Ele nu sunt fibra sintetică din marea de gând difuz-confuz care bălteşte în print şi în online. Atât că, prin insularitatea lor, întreţin clişeul. Cele mai multe reviste (şi bloguri) mizează, din păcate, pe produsul vizibil, adesea pus în pagină cu stângăcie, pe numele sonor, adesea purtat de un personaj intoxicat de propria sonoritate. Nu pe fluiditatea frazei, nu pe poezie, nu pe arhitectura unei imagini, nu pe versatilitatea lexicală, nu pe background (cultural, literar, lingvistic, chiar), nu pe minuţia documentării, nu pe claritatea ideilor, nu pe buna înţelegere a subiectului, nu pe bunul simţ al autorului, nu pe coloana vertebrală care să-l ţină departe de senzaţionalul uşor marketabil.

Şi ce vreau să spun cu toată poliloghia asta? Că le zâmbesc cald celor care publică texte bine scrise, din cele cu mai puţine vizualizări, uneori, dar cu sinapse mai vizibile printre rânduri. Ştiu că dă bine să fim snobi şi că toţi suntem, într-un fel, în toate zonele - de la literatură la parenting, de la călătorie la dietă... Poate tocmai de aceea e reconfortant când descoperi un text autentic, efervescent, bine scris, chiar şi fără miză. E aproape un lux.