Hortus conclusus

Vara asta l-am citit pe Stanley Kunitz. Ce-i drept, intermitent. Cam cum citesc, în ultimul timp, poezie. Volumul lui, The Wild Braid. A Poet Reflects on a Century in the Garden, e o revizitare a biografiei autorului, ilustrată de 26 de fotografii care-l surprind în conversaţie intimă cu natura. Kunitz mărturisea, spre sfârşitul vieţii, după trecerea în nefiinţă a soţiei lui, artista Elise Asher, doar două mari dorinţe care-i mobilau singurătatea: să scrie poezie şi să grădinărească. Ambele ocupaţii au funcţionat, de altfel, ca nişte geamanduri într-o existenţă nu arareori marcată de o derivă lăuntrică, adesea generatoare de transformări stilistice şi tematice profunde. Kunitz, una din cele mai gratulate voci poetice în America anilor '70, a fost, înainte de toate, un filozof cu o intuiţie aproape muzicală a metaforei, un soi de ascet condamnat la o urbanitate prea tumultoasă social pentru el, în sfârşit, un observator fin al vârstelor şi al felului în care se preling ele peste oameni şi arbuşti de ienupăr deopotrivă.

Volumul The Wild Braid, apărut în 2005, e un ierbar în care plante, versuri şi eseuri se iţesc dintre pagini clădite când după tipicul medieval, ca un locus amoenus, când urmând liniile arhitecturii renascentiste, când defrişate, ca la Eliot, de spaime îngropate într-un pumn de praf...

E o carte contemplativă şi nu tocmai. Cheia creştină de lectură, a grădinii ca spaţiu al revelaţiei, e departe de crâmpeiele acestea de sine risipite printre straturi care stau să înflorească. Aş spune, mai degrabă, că poetul care iubeşte marea şi zborul pescăruşului, care-şi aminteşte cum visa să-şi ducă iubita la Provincetown, unde grădina lor aşteaptă să înflorească, asemeni unui iubiri pârguite, care, în sfârşit, rememorează pierderi, mlaştini, sinucideri, aerul tare al nordului şi pomi care nu dau rod, caută o singurătate senină, calmă a unui eu aproape veşted, în mijlocul unei vieţi cu lujeri verzi, în continuă pulsaţie.

Kunitz scrie despre poet ca anomalie culturală, într-un ev obsedat, ca atâtea altele înainte, de bani şi de putere. Despre poezie ca metabolism intelectual. Despre grădină ca experienţă poetică. Despre înflorire ca erotism. Despre limbaj ca instrument senzual. Despre ritm ca reproducere sonoră a trecerii anotimpurilor.

Cumva, în lumea noastră, în care ne exhibăm măruntaiele minţii cu o voluptate care nu ţine seama de orori, pudori şi solitudini, grădina lui Kunitz e o formă de conversaţie, nu ştiu dacă sacră, dar insolită prin rafinamentul ei, cu sine. E o continuare a unei vieţi cu o iubită dispărută. E o formă de supravieţuire dincolo de memoria care se ofileşte. E o continuă descriere de peisaj interior niciodată vulgarizat prin transcriere literală. E o sugestie. E un spasm. E o secundă furată lumii de beton şi de oţel.

Summer is late, my heart, scrie Kunitz în Touch me, un poem juxtapus unei fotografii cu o plajă goală şi o mare tulburată, pe deasupra căreia zboară doi pescăruşi, care mi-a plutit prin minte multe zile, un poem infestat de singurătate, de greieri care ţârâie, de o grădină părăsită sub un cer metalic, de minunea vieţii care-şi urmează cursul până în brazda morţii, până dincolo de ea. Până mult dincolo de ea.