Ceva dulce, pentru Maria

Zilele astea, ai să vezi, e agitaţie mare cu toamna. Şcoala, Festivalul, în câteva zile mă întorc şi eu la serviciu... Dar ziua aia nu e chiar azi. Azi citesc o carte cu portocale şi am nelinişti din zona patiseriei literare. Aşa, ca de vacanţă. Şi, pentru că ne-am înţeles că la noi vara o să ţină cât vrem noi, şi pentru că văd că nici tu nu eşti foarte ocupată cu fişa aia de activităţi, am să-ţi povestesc şi ţie puţin din ce aluat sunt grijile mele...

Există un domn (îl cheamă Proust) care a scris o carte fabuloasă (avem toate volumele, dar zic să mai aştepţi câţiva ani până s-o citeşti) care, aşa ca multe alte cărţi bune, începe cu o prăjiturică. Se cheamă madlenă. N-ai gustat până acum. Seamănă, cumva, cu o scoică. Se face cu ouă, cu unt, cu făină, cu zeamă de lămâie şi nuci pisate, cum punem noi la brioşe. E bună de muiat în ceai (mai ştii cum ziceai când erai mică şi-l imitai pe tati, că vrei biscuite moit?), de uns cu gem, de mestecat cu tot cu amintirile pe care ţi le aduce gustul. De fapt, cartea domnului (Proust am zis că-l cheamă) chiar aşa începe. Cu amintirile pe care i le aduce prăjiturica. Amintiri de când era copil.

Mă tot întreb, de ceva timp, care va fi madlena ta. Dulcele tău cu adieri de genunchi juliţi şi jucării de pluş băgate în maşina de spălat. Ce o să aibă gust de zâmbet larg, rostogolit pe tobogan, ce-ţi va aduce înapoi steluţele colorate pe care, acum, le înalţă un proiector albastru cu Micul Prinţ pe tavanul camerei tale?

În sfârşit, mă întreb, câteodată, cu egoism (ştiu că am zis că nu-i frumos să fim egoişti, dar toţi oamenii sunt, din când în când), din ce o să mă alcătuieşti pe mine, care va fi pentru tine, mirosul bucătăriei noastre, din ce glazură o să iei cu degetul când o să mă vrei lângă tine şi, dintr-un motiv sau altul, eu nu am să fiu acolo?

Pentru că trebuie să recunoaştem că asta chiar e o întrebare pe deplin justificată. Uite, să luăm clătitele de azi dimineaţă. Ce jale... Ştiu că tu ai fost drăguţă şi ai zis că erau bune, dar ce boţite, peticite, maronii şi... firave creşteau ele într-un teanc zdrenţuit pe farfurie. Nu ca ale lui Adi. Ea le întoarce acrobatic de pe o parte pe alta, de parcă ar fi cel mai uşor lucru de pe lume, clădeşte un cilindru perfect din cercuri aurii, toate cu acelaşi diametru (despre cilindru ştii, despre diametru o să înveţi la şcoală, mai ai puţină răbdare!). Greu de crezut că dintr-o mamă ca ea am ieşit eu, nu-i aşa?

La noi acasă dulce face tati. El îţi pregăteşte tiramisu (a învăţat de la mama lui), cheesecake şi diverse galete. Mie mi-a făcut o dată şi semifreddo, pe vremea când tu nu existai. I-au cam ieşit peri albi atunci, dar poate îl rogi tu să mai facă... Era bun. Complicat de executat, dar merita efortul.

Una peste alta, eu nu prea fac nimic dulce... Cumpăr macarons, te duc în oraş, să mâncăm Pavlova, comand tort de la Eliza de ziua ta. Şi cam atât. Ocazional, fac brioşe. Mă rog, facem. A găsit Adi o reţetă suficient de simplă încât să-mi iasă şi mie. Nu prea mi-ar ieşi, însă, dacă nu m-ai ajuta tu. Dar mă ajuţi. Ai o inimă mare. Guşti din coca aia până mă baricadez în bucătărie, să mai rămână, totuşi, ceva de pus în tavă... Vorba lui tati, şi-acum, între noi doi, viconte, scoate spada! (şi el o ştie de la tatăl lui).

Scot spada, deci, în luptă dreaptă cu făina de tip 000 şi cuptorul preîncălzit la 160 de grade. Oare cum fac toate mamele care scriu despre cele o mie şi unu (sau una) de cozonaci, colţunaşi, biscuiţi, fursecuri, bezele, torturi cu blat umed, semiumed şi intimidant de umed, îmbrăcate în creme de lămâie, de ciocolată, de mascarpone, de iaurt, de vanilie, de fistic?

Cum vrăjitoresc ele toate lucrurile astea? Cum face Adi? Şi ce am să mă fac eu dacă dulcele copilăriei tale va fi oul Kinder? Pentru tatăl tău, dulcele copilăriei e o prăjitură cu albuş. Asta i-a rămas lui pe cerul gurii şi prin asta trec, cumva, toate prăjiturile de-acum, desfăcute în firmituri de aducere aminte fericită, de vârste care se întâlnesc unele cu altele, ca piesele de Lego, într-o construcţie echilibrată de zahăr (eventual brun). Pentru mine... sunt două lucruri, cred. Ar fi cornuleţele făcute de Adi, de Crăciun. Reţetă de la Tante Martha. Le ştii şi tu. Crăciunul miroase, în tăvile lui Adi, a nucă şi vanilie în doze mici. Nu a cozonac, ci a semilune îngrămădite cu nemiluita într-un lighean peste care ninge, clasic, cu zahăr pudră. Şi pe urmă e îngheţata. Obligatoriu de vanilie. Mă văd, cu ochii minţii, de mână cu Bobiţă (o ştii pe Bobiţă, mama băieţilor, verişorii tăi), cu o oală mare, de pământ. Suntem la ţară, ceva mai mici ca tine, cred, şi mergem să aducem îngheţată de la Bombonaru', din capul uliţei. Bombonaru' e un personaj misterios, cam ca Charlie din Charlie şi Fabrica de ciocolată (e o carte scrisă de domnul care a scris şi Marele Uriaş Prietenos, Roald Dahl - o s-o citim şi pe asta, promit!). Bobiţă, care e mai mare, ţine banii, eu flenduresc fericită oala care mai să dea de pământ. Bombonaru' o umple toată cu îngheţată şi ne dă două linguriţe mici, de plastic. Zâmbeşte conspirativ şi ne zice să mergem pe marginea drumului (trebuie să ştii că, la momentul expediţiei ăsteia prin sat, pe stradă nu circulă multe maşini; noi, copiii, suntem ceva mai liberi din punctul ăsta de vedere). S-a topit, spunem acasă. Nu ne ceartă nimeni. Primim alţi bani şi suntem trimise înapoi. Şi fericirea aia, când scârţâie poarta şi pornim din nou, curajos, spre capul uliţei se transformă, la rândul ei, în vanilia care clădeşte, deja, ceva în mintea mea de-atunci, ceva cu gust de vară şi vacanţă, de acasă şi de bine, ceva care se topeşte uşor şi vine dintr-o tonetă magică, într-o oală de pământ.

Dar uite că m-am luat cu madlenele mele şi m-am dus înapoi într-un timp care nu e al tău. Nu, Bombonaru' nu mai există. Nici îngheţata lui divină. Reţeta, moştenire de familie, a trecut în mare secret la copiii lui, care cred că au plecat în Italia, cu tot cu toneta fermecată. Şi ce îngheţată era aia... nici n-a visat Haagen Dasz aşa ceva! Dar e cazul să ne oprim. Nu, nu din mâncat, ci din mers pe uliţa aia de-acum treizeci şi ceva de ani. Ştii de ce? Pentru că, deşi tu eşti dulce, eu fac parte dintre mamele care nu vor să alunece în oala cu îngheţată a copilăriei lor prin mijlocirea copilului care li se joacă acum pe covor. Pentru că eu sunt şi am fost eu şi tu eşti şi vei fi tu. Iar asta e o poveste cu tine (mă rog, cu ceva boabe de piper, făcute din noi, cei care gravităm în jurul tău). Aşa că rămâne să descoperim împreună care va fi madlena ta. De unde vine ea. Şi cine a făcut-o... Ca o nepricepută în ale dulciurilor ce mă aflu, nu pot decât să sper că nu are ambalaj de plastic, malitol, aspartam şi alte prostii prin ea. În fine, să nu mai vorbim despre asta... M-am întristat puţin. Hai să facem nişte brioşe din alea. Îţi dau ţie să pui nucile şi să ornezi la sfârşit, ce zici?