Un bărbat cum nu se mai fac

Citiţi un fragment din această carte.


Mi se întâmplă, uneori, să dau peste o carte care mă lasă la final cu un zâmbet în colţul gurii, cu inima ceva mai caldă şi cu mintea recunoscătoare celui care a scris-o. Cartea aceea o aşez pe un raft special în bibliotecă, ştiind că într-o zi mă voi întoarce la ea doar şi pentru că mi-a dat o stare de bine pe care nu o voi uita vreodată. Poate voi uita cine sunt şi ce fac personajele, voi uita unde şi când se întâmplă cele povestite, dar încântarea pe care am simţit-o la fiecare pagină cu siguranţă nu. Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman este una dintre aceste cărţi.

M-am oprit un pic din scris pentru că m-am întrebat cum aş putea să vă povestesc despre Ove, cum aş putea să vă conving că nu este "cel mai morocănos om pe care vi-l puteţi imagina" după cum clamează coperta a patra, să vă fac să simţiţi emoţia şi tandreţea pe care reuşeşte să le trezească în cititor omul acesta trecut de prima tinereţe, să vă conving că de Ove şi povestea lui merită să te apropii cu sfială şi reverenţă pentru că este un bărbat cum nu se mai fac după cum spunea şi Sonja, soţia lui. Cartea aceasta prin Ove şi cei care îl înconjoară ne aduce aminte de ce înseamnă să fii cu adevărat bun, atent la grijile şi nevoile celui de lângă tine. Ne reaminteşte că nu totul este consumabil şi înlocuibil, că cinstea şi onoarea poate nu te îmbogăţesc, dar te fac să alegi corect în viaţă şi să stai cu capul sus indiferent de circumstanţe. Ove vine parcă dintr-o altă lume, o lume trecută şi pe care o uităm, lumea bunicilor şi taţilor noştri. În lumea aceea cuvântul dat avea greutate, bărbaţii se conduceau după principiul că eşti ceea ce faci şi nu ceea ce vorbeşti, lucrurile erau făcute să dureze şi munca cinstită nu era o ruşine.

Universul lui Ove este plin de reguli, de idei clare despre cum trebuie făcut un lucru sau altul, inclusiv despre ce maşină trebuie să conducă un bărbat. Încercarea aceasta de organizare se dovedeşte, până la final, o încercare disperată de a face faţă neprevăzutului, vieţii în sine şi pierderilor pe care aceasta le implică. Povestea lui Ove ne arată că oricât de mult am încerca să aşezăm în sertăraşe şi să punem etichete vieţii, aceasta ştie să ne ia prin surprindere, să ne pună la încercare, fie că ne place ori ba. Lumea lui Ove ne poate părea mică, lipsită de importanţă şi perspectivă, dar la o privire mai atentă vom descoperi că viaţa lui Ove este asemănătoare cu a celor mai mulţi dintre noi. Poate vom fi călătorit mai mult, experimentat mai mult, dar, într-un final, trăim, cu puţine excepţii, o viaţă obişnuită în care familia şi cei apropiaţi contează cel mai mult.

De-a lungul cărţii, Ove încearcă să se sinucidă pentru că îşi doreşte să fie din nou alături de soţia sa care a murit de cancer. Faptul că el s-a hotărât să părăsească lumea nu înseamnă, însă, că lucrurile rămase în urmă nu trebuie puse în ordine. Ove este, de altfel, un bărbat căruia îi plac regulile, ordinea şi disciplina. Şi tocmai aceste principii se pun, de fiecare dată împotriva încercărilor sale de a-şi lua viaţa. Lor li se adaugă vecinii băgăreţi, funia care nu se mai face ca altădată, bărbaţii în cămăşi albe. Încercările nereuşite sunt câştigul lui Parvaneh şi al familiei sale, al tânărului supraponderal şi pasionat de calculatoare pe nume Jimmy, al lui Mirsad, tânărul homosexual şi al multor altora care, accidental sau nu, intră în viaţa lui Ove.

Dincolo de căldura pe care o degajă, cartea este şi o critică destul de acidă a birocraţiei şi a regulilor stupide şi, uneori, dezumanizante pe care aceasta le implică. Ove este pornit împotriva gulerelor albe, a oamenilor de la birouri care decid fără sentimentalism soarta celorlalţi. Sunt oameni care au devenit un fel de roboţi sau, cum îi vede Ove, nişte carcase strălucitoare cu privirea goală şi care "se plimbă de acolo colo făcând praf vieţile oamenilor obişnuiţi". Ascunzându-se în spatele regulamentelor şi hârtiilor, oamenii de acest fel iau decizii pentru alţii uitând că este vorba despre fiinţe reale, cu sentimente, dorinţe şi principii. Se conformează propriilor reguli, dar nu consideră importante regulile altora pe care le încalcă fără să clipească sau le ocolesc asigurându-şi permise de liberă trecere.

Poveştile lui Ove, Rune şi Anita ne arată că iubirea adevărată rezistă mai ales atunci când este pusă la încercare, că pentru unele cupluri, din ce în ce mai rare, "până moartea ne va despărţi" nu este doar o expresie rostită automat la o ceremonie. Vieţile celor din carte cunosc urcuşuri şi coborâşuri, momente vesele şi triste, aşa cum ştim că le trăim şi noi. Cred că aceasta este una dintre marile realizări ale autorului: faptul că ne putem identifica cu personajele, că de-a lungul vremii am avut (sau o să avem) şi noi vecini şi prieteni cu care ne-am certat din motive stupide, pe care nu ni le mai amintim şi pe care, la un moment dat, le regretăm. Pentru că oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre uneori fără preaviz, fără a ne lăsa posibilitatea de a ne lua la revedere sau a ne cere iertare.

O să vă mai spun doar că merită să vă daţi întâlnire cu bărbatul numit Ove şi că această întâlnire vă va face ziua un pic mai frumoasă. Vă va aduce aminte de lucrurile bune din vieţile voastre, vă va face probabil să le priviţi cu un pic de mai multă atenţie, vă va trage de mânecă spunându-vă într-un mod inteligent că timpul nostru este finit şi că este bine să alegem cu grijă lucrurile pe care să le considerăm cu adevărat importante.