Răguşită, râzând tare, vorbind cu o oaie care-i era singurul tovarăş acolo sub Gutâi, la marginea marginilor, în coliba în care trăia, Maria nu mai era legată de ceilalţi oameni din sat decât prin legături de ură şi batjocură generală. Cu câţiva ani în urmă fusese bătută - pentru pământ - atât de crunt încât trebuise să stea o bucată de vreme în spital la Sighet. Îşi compusese câteva hore-plângeri pe care le cânta umplând de lacrimi ochi de surori şi doctori. S-a întors neîmpăcată. Lucra la coasă, câştigând bine şi din banii luaţi se ducea la crâşmă şi bea. Apoi revenea spre casă cântând pe uliţă şi, în această simplă sfidare, care nu făcea rău nimănui, ca şi în faptul că, aidoma bărbaţilor, Maria umbla cu cuţit la brâu şi se ştia că-l va folosi la nevoie, se ascundea izvorul dispreţului răuvoitor şi condescendent cu care se vorbea despre ea. În rest, multe deveniseră caricaturale la Maria care, obişnuindu-se cu faptul că oamenii râdeau de ea, îşi lua rolul în serios şi râdea ea însăşi, ştirbă, slabă, trecută şi veselă, de propria ei sărăcie, nimicnicie, singurătate, viaţă. Cruzimea cu care cineva din sat i-a trimis o scrisoare prin care o anunţa că a fost selecţionată în cadrul concursului Cântarea României şi că va fi plătită cu bani buni - câteva mii de lei - dacă se prezintă la Sighet la data de etc. Mărie, în care o naivitate încrezător optimistă dăinuia cu intensitatea tinereţii ei netrăite, s-a dus. N-a înţeles batjocura decât la întoarcere, când a văzut feţele lăţite de râs urât ale sătenilor. Povestindu-mi întâmplarea, râdea şi ea conchizând că în tot ce s-a întâmplat nu e nimica de ruşine şi că, deci, hazul ei nu doare.
Pentru Maria Frunzălesii, reflecţia la Dumnezeu ca răzbunător al ei, ca singurul care o poate înţelege în acest sat în care simpla ei apariţie, bătută, istovită sau veselă, trezeşte nepăsătoare hohote de râs, reflecţia la mama ei care a murit şi care nu a iubit-o, dar pe care ea, Marie, a ascultat-o şi îngrijit-o cu toată dragostea nerăsplătită de care e în stare, şi reflecţia la moarte sunt cele care dau formă şi structură, din adânc, repertoriului. Eternul ei "Ies în drum şi râd o dată" mi se pare că o rezumă. Mărie nu e doar un transmiţător selectiv, ea creează, înnoieşte cu îndrăzneala celor care o fac, oricum, doar pentru ei, căci nimeni nu-i ascultă şi nu-i ia în serios.
Lupta, 1 noiembrie 1986
Începi să pregeţi
Pentru a face un lucru oricât de simplu, în România e nevoie de aprobări. Trebuie înlăturate suspiciuni oficiale. Trebuie luptat cu îndoiala în chiar sufletele celor care-ţi sunt apropiaţi şi care te cred mai puţin cinstit dacă acţionezi. Trebuie de fapt luptat cu un sistem care a sădit în oameni ideea că vegetarea e mai dreaptă decât acţiunea. După toate aceste infinite preludii eşti adânc obosit. Bucuria, elanul care te ajutau să porneşti la acţiune te-au părăsit. Oamenii pe care i-ai regrupat, ştampilele pe care le-ai obţinut te aţintesc. Tu amuţeşti, acţionezi anodin şi le confirmi aşteptarea neîncrezătoare. Unii primesc această confirmare cu indiferenţă sau cu uşurare, alţii cu o tristeţe care va face şi mai dificilă înrolarea lor în fapte comune viitoare.
Începi să vegetezi deliberat. Începi să pregeţi.
Lupta, 15 iunie 1986
Texte din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia,
Editura Spandugino, 2017
