O zi cu Zsuzsika

- Reţeta! îmi porunci farmacista, privindu-mă rece pe deasupra ochelarilor.

Nu mă mai intimidează de mult farmacistele sau medicii, sunt obişnuită cu halatele albe, doar i-am întins prin tăietura ovală a geamului reţeta din două foi de hârtie colorate dulce în roz stins şi vernil, apoi am aşteptat reacţia obişnuită, sclipirea de milă din ochii oricui îmi citeşte diagnosticul. M-am mai aplecat cât să întreb prin gemuleţ:
- Puteţi să-mi daţi un pahar pentru apă, vă rog? Nu mai aveţi pahare la dozator.

Cu cutiile de medicamente îndesate în punguţă şi cu exemplarul meu vernil din reţetă în mână am ieşit în stradă. Aveam să regret imediat răcoarea artificială din farmacie, trotuarul era moleşit, canicula dădea o senzaţie fizică de sufocare. Strada principală era pustie, copleşită de soare şi arsă de palele fierbinţi de vânt în care şaormeria de lângă farmacie trimitea mirosuri fetide şi râncede. Un ambalaj unsuros de hârtie s-a năpustit spre mine într-un zbor ameţit, aproape mi s-a lipit de faţă şi mi-a revoltat toate maţele. Aş fi vrut să mă înfund în cafeneaua răcoroasă de la Turn sau să-mi arunc tricoul şi să alerg până pe malul Dunării, dar în minte mi-a răsunat vocea milogită a mamei:
"Du-te, mamă, du-te să-ţi iei tratamentul, e perioadă de concedii şi nu ştii cum rămâi fără. Asta ne-ar mai lipsi, Isten ments, la boala ta...."

Era suficient să mă enerveze, căldura, ambalajul cu pete de grăsime, glasul mamei cu reminiscenţele de maghiară, boala de care nu mă lăsa să uit măcar o zi, măcar un ceas să mă simt o fată obişnuită. Şi aceleaşi poveşti spuse pe repeat. Cum venise ea dintr-un răcoros şi curat orăşel ardelenesc în sărăcia asta sudistă şi se sacrificase pentru mine, pentru tata şi pentru bunica să rămână aici. Mama primise repartiţie de la facultate când abia se deschisese combinatul chimic şi era mare nevoie de ingineri. Venise cu inima strânsă, o îngrozeau vorbele repezite şi răutatea oamenilor, suferea vara când soarele pârjolea câmpiile monotone, dar avea speranţa că se va transfera în câţiva ani.

Combinatul a început să dea rateuri când s-a deschis platforma 1, secţia de epiclorhidrină, unde mama a fost numită inginer-şef. Prost construit şi prea aproape de graniţă, supapele colosului s-au slăbit repede şi au început să scape clor care se lăsa în fâşii de ceaţă lăptoasă deasupra oraşului, aşa cum norii coboară de pe munţi. Zile întregi oamenii bântuiau prin ceaţa ucigaşă, sufocaţi de gazul toxic, cu batiste legate peste gură şi nas, spre treburile lor mărunte, copiii la şcoală, părinţii la fabrici sau pe la cozi. Uneori aveau noroc şi bătea vântul, atunci ceaţa de clor călătorea, trecea ilegal graniţa în oraşul vecin şi prieten, ba mergea şi mai departe, să usuce văile cultivate cu trandafiri ale bulgarilor. Din cauza presiunilor bulgare transferurile s-au blocat până la rezolvarea problemei de pe platforma 1 şi mama a acceptat cererea în căsătorie a tatei. Aşa am venit eu pe lume, în anii otrăviţi ai marii ceţe. Am fost o fetiţă bolnăvicioasă şi sufocată de dese crize astmatice, n-aş putea spune că mi-am petrecut copilăria în libertate, zburdând pe întinsele câmpii dunărene, eu nici măcar nu aveam voie să alerg. Nu-mi amintesc nimic din toate astea, din spital am o amintire vagă, dar e luminoasă, primisem o maşinuţă colorată şi coboram trei trepte ţinând-o în braţe, cu mare atenţie să nu o scap. Şi vocea mamei:
- Ai grijă, Zsuzsika, să nu cazi, te loveşti, asta ne mai lipseşte, Isten ments!

Într-una din aceste internări, printre jucăriile dăruite ca să-mi facă mai suportabile şederile în spital, grija înnebunitoare a mamei, seringile cât un braţ de copil pe care asistentele le cărau în cutii metalice, ca pe nişte instrumente de tortură, am fost infectată.

Szuszana Băjenaru a belit-o! Szuszana putea să o mierlească, Szuszana poate da ortu' popii fără tratament. Dar Szuszana îşi ia tratamentul, merge în fiecare lună la secţia de zi şi are grijă să rămână în viaţă cu ajutorul unor pastile dolofane şi colorate, botezate Kivexa sau Trizivir într-o limbă chimică şi stranie.

Szuszana şi banana! Szuszana babana! Szuszana dolofana! Îmi urăsc numele, ambiţia mamei de a păstra ceva maghiar mi-a adus doar neplăceri. Ei îl pronunţă Suzana, corect se spune Jujana, dar n-aş mărturisi nimănui asta, m-ar scufunda şi mai mult în ridicol.

În faţa cortului alb de prim ajutor pentru victimele caniculei îmi dau seama că mi-e iarăşi sete. Beau pe nerăsuflate două pahare cu apă prea rece care-mi îngheaţă laringele. Imediat este corpul vechi al spitalului, opt pavilioane sumbre din piatră gri, cu ferestre termopan, larg deschise. Dinăuntrul saloanelor iese un miros de boală şi plictiseală care lâncezeşte în curtea pustie, doar în faţa neurologiei stau trei bărbaţi cu feţe de alcoolici, cu pantalonii de pijama suflecaţi deasupra genunchilor gloduroşi ca de vite şi cu bluze descheiate care lasă să se vadă piepturile păroase. Mă fluieră şi-mi spun porcării care mă scârbesc şi mă flatează în acelaşi timp, am lipici la bătrâni, deşi aş prefera să nu văd tinereţea lubrică pe care formele mele generoase le-o aduce în priviri. Greaţa îmi dă iar ocol şi mă opresc să-mi aprind o ţigară lângă o bancă proaspăt vopsită, chiar dacă a trecut cu mult de prânz şi probabil am întârziat. Mă mir de aleile îngrijit măturate, de aspersoarele pe care nu le-am mai văzut niciodată funcţionale şi trag din ţigară cu nădejdea că-mi va goni greaţa. Ce dracului mi-o fi atât de greaţă şi de sete? Nu cumva am făcut insolaţie? Fumul de ţigară îmi usucă gâtul şi mai tare şi o sting repede când văd o asistentă de la secţia de zi grăbindu-se pe alee. Nu ştiu dacă pot fuma în curtea spitalului, pe ele le-am mai văzut ieşite în curte cu cafele de la dozator şi ţigări, dar asta nu înseamnă că toţi avem voie.
- Bună ziua! o agăţ din mers. Mai este doamna doctor să-mi elibereze şi mie tratamentul?
- Este, este! Toată lumea e aici şi e liber, de dimineaţă a fost aglomerat.

Ce noroc pe mine, o să beau un pahar de apă şi o să-mi primesc cutiile cu medicamente, am timp să ajung acasă, să-mi pun costumul de baie şi să prind două-trei ore la plaja de la piciorul podului.
- Ce bine că ai venit, Suzana! mă ia în primire asistenta-şefă. Haide puţin să vedem cum stai cu tensiunea. La noi e stres mare cu vizita ministrului, e pe undeva prin corpul nou, din moment în moment ajunge şi aici.

Îmi place asistenta-şefă, o slăbănoagă brunetă şi frumoasă, chiar dacă nu am mai văzut-o niciodată atât de amabilă, poate unde nu are ea grijă direct de pacienţi. Vorbeşte continuu, abia de o pot întrerupe să cer voie până la dozatorul de apă.
- Apă? Ai mers prin soare, te pomeneşti că eşti deshidratată! Uite, ai şi tensiunea mică, lungeşte-te aici şi-ţi pun imediat o perfuzie, cât să te hidrateze.
- Dar eu nu vreau perfuzie! Îmi revin cu un pahar de apă!
- O să bei şi apă, hai, întinde-te să-ţi găsesc vena.

Nu mă ascultă, e energică şi manevrează elegant tot instrumentarul până când porneşte perfuzia, pic, pic, beau apă direct prin vene. Apoi pleacă închizând uşa cu grijă de parcă m-ar pune la somn. Mă uit îndelung pe pereţii albi şi mă plictisesc de moarte încercând să ghicesc ce se întâmplă dincolo de uşă. E o linişte perfectă, aud câteodată paşi moi care nu ajung până la salonul de tratamente şi vagi şuşoteli. Încep să număr fiecare picătură, lichidul incolor din perfuzie se scurge prea încet ca să-mi gonească setea, merge mai lent decât timpul din camera asta care pute a dezinfectant. Ţintuită în pat, cu tricoul care mi s-a ridicat pe şolduri deasupra burţii, aştept aproape în imponderabilitate şi mi se pare că sunt într-o nuvelă SF pe care am citit-o mai demult, un biet creier care a stat singur şi conştient, închis undeva timp de 1.000 de ani. A avut timp să devină un geniu şi să digere conceptul de infinit, dar când a fost eliberat din strânsoarea singurătăţii şi a liniştii absolute prin care trecuse sute de ani ca prin cel mai groaznic supliciu, a cerut să fie deconectat de la viaţă. Ei bine, îl înţeleg, mi se pare că şi eu zac aici de secole şi o să cer să mă deconecteze de la nenorocita de perfuzie. În sfârşit, se deschide uşa şi apare altă asistentă, astea toate au mers de pisici, păşesc neauzite în papuceii lor albi. Mă ridic nerăbdătoare şi o rog să-mi scoată acul.
- Nu pot, trebuie să-ţi pun altă perfuzie, aşa mi-a zis şefa.
- Dar eu am venit doar să-mi iau tratamentul, nu mai vreau nici o perfuzie!
- Stai liniştită, te rog, fii fată cuminte şi nu te mai agita, ca să curgă perfuzia! Nu-ţi face nimic rău, o să te hidrateze.

Iese la fel de fără zgomot, iar eu reiau chinul aşteptării şi al numărării de picături. Nu-mi mai este deloc sete, mă simt ridicolă cu tricoul care mi se ridică tot timpul pe burtă şi am început să miros a transpiraţie. Liniştea mormântală se sparge în paşii precipitaţi de pe hol, se aud voci şi chiar aplauze. Îmi imaginez cum o să intre ministrul şi o să mă vadă aici, o fată grasă, legată la un stativ, într-o camera care pute a sudoare şi dezinfectant. Aştept încordată, vocile se apropie până desluşesc cuvinte disparate: "copii şi adolescenţi", "secţia noastră de zi", "fonduri", "program naţional, "HIV\SIDA" şi recunosc vocea emoţionată a doctoriţei. La fel de brusc, dar fără aplauze, vocile se sting şi rămân să mă scald în timpul care curge ca o baltă împuţită, singură la fel cum era creierul ăla din nuvela SF. Ar putea fi aproape de seară, poate am dormit şi e chiar a doua zi dimineaţa, mama m-ar omorî să lipsesc o noapte de acasă. Mă umflă râsul, parcă o aud:
- Isten ments, doar nu ai fost la vreun băiat! La boala ta exact asta ne lipseşte, să-ţi începi viaţa sexuală!
Mama n-ar spune lucrurilor pe nume, n-ar zice " să faci dragoste", să faci sex", dacă nu "să te fuţi", mă întreb dacă ştie vreun cuvânt vulgar, vreo înjurătură în română.

Asistenta mă găseşte aproape veselă din cauza acestor gânduri. Se apucă să-mi scoată perfuzia în timp ce vorbeşte despre toate deodată:
- A venit ministrul, a plecat ministrul! Prostii, a venit târziu, ne-au ţinut toată ziua aici pentru trei minute, a deschis două uşi şi atât, nici măcar nu a intrat prin toată secţia, te-am ţinut degeaba. Trebuia să fi venit când a anunţat, era plin de pacienţi aici. Ei, vezi, ţi-au prins bine perfuziile, te-ai hidratat şi tu, ai prins culoare. Dar nu-ţi imaginezi că ne-au chemat şi zilele trecute, sâmbătă şi duminică? Toată lumea la vopsit bănci şi garduri. Ei, hai, lasă, noi să fim sănătoase, bine că a trecut şi asta.
- E doamna doctor în cabinet să-mi semneze pentru tratament? încerc să o opresc din şuvoiul de cuvinte şi-mi apăs degetele pe bucăţica de vată umedă pusă pe vena ciupită, până mi se albeşte pielea.
- Doamna doctor? La ora asta? Păi, e târziu! Tu ştii cât e ceasul? Doamna doctor a plecat imediat după ministru. Vino şi tu mâine, apoi cred intră în concediu.

Îmi iau punguţa cu medicamente şi mă miros discret la subraţ. Afară e la fel de cald, doar că nu mai bate vântul, se înserează şi roiurile de ţânţari au început să zboare pe deasupra tufelor. Merg pe aleea delimitată de bănci şi de gărduleţe proaspăt vopsite, sunt amorţită, dar bucuroasă că m-au eliberat. Aproape simt cum prin vene îmi aleargă picăturile din perfuzie şi pentru prima dată pe ziua asta nu îmi mai este sete. Sunt hidratată, foarte bine hidratată.