Consimţământul victimei / Nelacom

Consimţământul victimei
 
Există, în folclorul românesc, câteva colinde şi balade în care dulful sau cerbul explică îndelung vânătorului care încă nu l-a răpus cum urmează să fie folosită fiecare părticică din el. Oasele pentru a înălţa casa junelui mire, pielea pentru acoperiş, carnea pentru ospăţul de nuntă şi aşa mai departe. De câte ori le-am citit, m-am gândit că ar fi de scris cândva un fel de preistorie a naraţiunii eroice în care, dacă am dreptate, structuri ca cea de mai sus s-ar plasa înaintea vânătorilor cu vânat care tac şi se limitează la a se opune, apărându-se şi pierzând. Victima care consimte la anularea ei, victima-zeu care îl eliberează pe cel ce o ucide de sentimentul culpabilităţii păstrează, în naraţiune, ecoul unor temeri care au dispărut treptat din conştiinţa celor ce creaseră balada sau povestea colindului. Naraţiunea vânătorii prozaic încununate de succes, în care vânatul e doar înfrânt şi asimilat, ar fi posterioară naraţiunii care încorporează dialogul vânat-vânător. Am avea deci, întâi, naraţiunea uciderii omului de către o fiară; apoi, naraţiunea fiarei-zeu, care îi arată vânătorului ce e de făcut pentru a o răpune şi care e rostul ei postum în viaţa lui; în sfârşit, naraţiunea în care rolul de vânat şi rolul de vânător s-au stabilizat - omul şi numai el e vânător (nu ca în primul tip, unde fiara era vânătorul), animalul şi numai el e vânat (nu ca în primul tip, unde omul era vânatul), vânatul nu îl ajută pe vânător să-l vâneze, nu îi e prieten sau sfetnic (cum se întâmplă în tipul al doilea), ci îşi asumă propriul său rol, scenariu, propria vocaţie de a se împotrivi, pierzând neîmpăcat.
 
Victima împăcată, care a murit înainte de a fi răpusă şi care încredinţează cu limbă de moarte taina şi tehnicile consumării ei cu rost, ne întâmpină, cu variaţiuni asupra cărora nu voi insista aici, determinate de modelarea relaţiilor omeneşti prin prisma relaţiilor vânător-vânat, şi în balada "Mioriţa".
 
Mai aproape de noi, în Nopţile de Sânziene ale lui Mircea Eliade, Biriş visează la o similară transcendere, prin înţelegere, a opoziţiei sacrificator-sacrificat. Mesajul lui - "Ave Occidens, noi, cei de dincolo de Cortină, noi, morituri te salutant... Ar fi fost frumos să ajung la Paris şi să le spun asta. Să ştie şi ei că, deşi ne-au condamnat la moarte, noi, ăştia de pe aici, proştii şi săracii, noi tot îi iubim şi îi venerăm" - se înscrie pe făgaşul de explorare a alungărilor din timp consimţite la care se reduce, în fond, tiparul mitic conturat mai sus.
 
Ca şi în cazul întâlnirii narative dintre vânător şi vânat, s-ar părea că forma de mesaj pentru care optează Biriş este una din mai multe teoretic posibile. Prima, cea în care nu s-a produs încă preluarea rolurilor, este însă istoric depăşită. Rolurile au fost, pe o vreme cel puţin, adjudecate. România este ţara supusă mereu altei turciri. Rămân posibile al doilea şi al treilea tip de mesaj. Al doilea, în care lucrurile sunt rostite din perspectiva celui care se înţelege înfrânt. Al treilea, în care mesajul este exclusiv al învingătorului. Care nu are cum fi Biriş. Astfel, de fapt, Biriş este constrâns la o singură rostire.
 
Cum însă, astfel rostită, viaţa devine într-adevăr - o spune Irina aceloraşi Nopţi de Sânziene - trăire a morţii şi vină, iată că în schelăria romanului, un alt mit, vegetal şi mai optimist, încearcă să se substituie, în reflecţia personajelor, mitului victimei împăcate de care am vorbit. E vorba de mitul hibernării - ca viaţă mascată în moarte, sub care aşteaptă primăvara, ţara care nu se asumă ca victimă. Cum repetă, barbian şi obsedant, unul din personajele cărţii lui Eliade, vorbind despre trecutul care se reîntoarce mereu: "Ţara veghea turcită". Veghea e cuvântul aici însemnat.
  Nelacom
 
Spuneam odată cuiva că ţărăncile îmbătrânesc repede. Că pe la treizeci de ani o femeie din Vrancea şi-a terminat de cusut cămaşa de moarte. Trăiesc puţin, a conchis. Nu. Trăiesc îndelung, dar în viaţa lor etapa adultă şi bătrâneţea ocupă un loc mai mare decât în vieţile ocrotite ale orăşenilor. O bătrâneţe lungă, care pare să iasă direct din copilărie. Un interludiu de tinereţe şi viaţă adultă comprimat cu modestie. Lipsă de insistenţă, de pretenţii, de sentiment al vreunui drept. Poate că e forma cea mai nelacomă de acceptare a vieţii.