Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O femeie pierdută


Ilinca Bernea

20.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Am ajuns şi eu la vârsta la care trebuie să mă reinventez.
- Şi cum o să fii?
- Încă nu ştiu cu ce să încep.
- Cu părul.
- Ori nu îţi place freza mea?
- Îmi place.
- De ce râzi?
Eddie se strâmbă, continuând să chicotească:
- Cu trecutul. Reinventează-ţi altul. Şi-aşa nu-l ştie nimeni.
- Cum ar fi unul în care se făcea că eram fată serioasă?

Îmi vine în minte, nu ştiu de ce, imaginea unei bile de sticlă care se rostogoleşte pe o suprafaţă alunecoasă.
Mereu a fost altcineva judecat în locul meu. Şi o altă femeie a fost ţintuită în pielea mea.
Şi nu exişti decât chircită în sinea ta ca o apucată pedepsită să stea cu faţa la zid.
În oglindă vezi mereu altceva decât văd ceilalţi. Faci bancuri şi ei râd şi nu simt pojghiţa subţire care separă verbele de disperare.

Discuţia are loc pe skype. E weekend şi e răcit. Cam o dată pe lună îi curge nasul sau îl dor şalele şi mai încearcă să mă sperie şi pe mine că spondiloza e inevitabilă la vârsta noastră. Ba uite că la mine e evitabilă.
- Cum e la Londra? l-am întrebat.
- Să nu-mi spui că ţi-e dor deja, abia ai fost.
- Eh!
- E frig. De fapt, vântul e mai supărător. Aglomerat. N-ai pierdut nimic. Ia gândeşte-te cum era dacă erai ca mine, făceai muncă de "bureau"... scriai referate.
Accentul lui Eddie, când emite cuvinte în franceză, sună ceva mai soft decât acela cu care te delectează britanicii în mod obişnuit.
- Vezi că vin în două săptămâni şi stau în Battersea. Ca să evit orice ispită, mă înţelegi.

***
Îmi place când vânzătorii îţi spun în Londra prin magazine "love". E mult mai bine decât "madam". Mult mai bine. Iubesc oraşul ăsta! Dacă nu mi-e scris să trăiesc aici, măcar să mor cu imaginea lui în faţă, să-mi spulbere cineva cenuşa pe pajiştea din Lordship Lane.
Pe 12 februarie am fost pentru prima oară la yoga la un curs ţinut de gazda mea, o suedeză, care face un chec excepţional. Am reuşit performanţa de a izbucni în plâns în momentul în care oamenii se integrau în pacea cosmică. Cu ocazia exerciţiilor am aflat, tot în premieră, că am o hipermobilitate care mă face să mă mişc mai mult decât e sănătos şi indicat. O uşurinţă în mişcare şi o flexibilitate care îmi dau senzaţia de nelimitare. "Per total eşti predispusă la accidente, mi-a zis, iar consecinţele faptului că forţezi fără să îţi dai seama pot fi dureroase".

De fiecare dată când mă întâlnesc cu Eddie ne pupăm isteric. A venit la mine în cartier şi ne-am ales la nimereală un bar. Are o geacă de piele subţirică, model de damă şi un cur tot cam aşa, model androgin, să zicem. Un cur gras şi expresiv. Râde şi gesticulează intensiv, vorbeşte repede, merge repede. Ender e pe dos. Vorbeşte lent, gesticulează discret spre mai deloc. Şi-aşa mă simt destul de mignionă pe lângă Eddie la 1,90 cât are. Dar Ender are 1,96 şi minte că ar avea 1,94.
Ar fi trebuit să le fac cunoştinţă până acum. Un poet englez postmodern, singuratic, a cărui cea mai bună prietenă sunt, şi un poet turc, romantic, singuratic, a cărui cea mai bună prietenă sunt.

***
Chiar nu înţeleg cine şi de ce întreţine proasta reputaţie a vremii londoneze. Am prins vreo cinci zile însorite consecutiv în februarie, ceea ce în România nu prea vezi. Ori de câte ori am locuit aici vremea a fost încântătoare. Da, plouă, uneori chiar zilnic, dar puţin, nu ca în alte părţi, neîntrerupt...

Eddie mă întreabă pe unde am umblat şi ce am făcut.
- Am aruncat jumătate din portofel în fântâna dorinţelor din Holland Park, aia am făcut. Mi-am amintit de ce îmi închipuiam eu că trăiesc acum doi ani şi am încercat să reiau filmul, ideile principale, mă rog. Bref, mi-am pus din nou dorinţe. Uite că am curaj.
- Hm.
- Şi m-am enervat cu nişte compatrioţi. Pentru ei sensul vieţii e apariţia televizată. E despre imagine totul, mă înţelegi.
- Eh, toţi ne enervăm cu compatrioţii. Dacă te referi la pătura intelectuală, nu îţi imagina că aici nu îi gâdilă să dea interviuri la BBC. De data asta ce ţi-au mai făcut?
- Ştiu ei sigur că visul meu e ăla de provincială dârză care vrea să dea pilde de înţelepciune de să-i usture pe toţi necitiţii şi negândiţii... ştiu ei că sunt eu marea sculă cugetătoare. Că m-aş simţi frustrată să nu am parte decât de o viaţă banală de curtezană sau de nevastă. Banali sunt ei cu obsesiile lor intelectuale, onaniştii naibii.
- Asta e ceva nou la tine, a remarcat Eddie.
- Ce?
- Dispreţul faţă de nefericiţi. Ce bei?
- Vin roşu sec, spunem amândoi în cor.
- Deci ştii.

Prin dreptul mesei noastre a trecut un hipster cu pantaloni mulaţi, cizme roşii, ochelari rotunzi şi barbă de 20 de centimetri şi s-a dus hotărât să se aşeze la masa de la fereastră lângă o lungană cu buze subţiri şi un păr încreţit cu difuzorul, care îi înconjura pomeţii osoşi ca o reţea din sârmă - şi care citea absorbită.
- Sapiosexual, a exclamat Eddie, plimbându-şi limba agale peste buza inferioară.
Sapiosexualii sunt idioţi indiferent din ce neam fac parte, să nu fim şovini.
Că sunt turci, englezi, români, germani, n-are importanţă. Intelectuali narcisici! Unii care cred că gândirea e superioară instinctului. Deşi, ceva îmi spune că, în cazul lor, nenorocit, chiar aşa e.
- Ce speră, mi-a confirmat Eddie, este să dea peste una care nu e "prea proastă", adică fascinată de muşchi, şi care nu e nici "prea deşteaptă" ca să nu să se entuziasmeze de unul care nu e tocmai briliant şi care mai are şi probleme cu unii muşchi!
Am lămurit-o.
Femeile tac şi înghit în sec incredibil de multe când trăiesc sub imperiul speranţei. Când realizează că speră imposibilul, se apucă de yoga.

Ce le-aş face eu filosofilor ăstora de gâfâie când fac doi paşi şi nu mai ştiu cum să ironizeze fotbaliştii: i-aş duce în cantonament o săptămână.
Eddie s-a lăudat că el merge la sală. Chiar în Old Street. În pauza de prânz dă o fugă la saună, aleargă pe bandă vreo jumătate de oră conştiincios şi pe urmă iar dă iama la saună. A studiat poezia la Cambridge şi a ajuns într-un birou. Mi-l şi imaginez alergând pe bandă, cu prosopul după ceafă, un prosop mare, verde cu o dungă violet, cu pantaloni scurţi şi cu posteriorul lui gras şi tonifiat.

***
Cu Eddie am o complicitate delicioasă, în toate sensurile, mă rog, aproape în toate.
Ender e leul din Vrăjitorul din Oz, leul cel fricos şi laş. O pisică mare şi căcăcioasă. Şi grasă. Şi pusă pe ironii.
İnan e perechea mea animală. Mi-am atins cu el limitele, de jos, de sus. Iar când mi-a zis că nu sunt bună decât să fantazez despre cât de mult îl iubesc, am fost revoltată, dar avea dreptate. Dacă era adevărat trebuia să îl las să facă tot ce vrea din mine. Mă durea, mi-a fost frică... Uneori îmi pare că aş putea să îl conving să se întoarcă la mine. La zece ani se căţăra în castanii şi duzii cartierului şi spiona tot ce se întâmpla în stradă. Se amuza furând scrisori din cutiile în care le lăsa poştaşul. Le deschidea, le citea, şi le replasa în cutii, schimbând destinatarii. Femeile aflau cu cine le înşelau bărbaţii. Mamele aflau ce necazuri aveau copiii vecinelor. Valurile Egeei spălau cu greu vestigiile însângerate ale scandalurilor.
În locul puştanului e acum cineva care merge pe muche şi priveşte în prăpăstii adânci. Îşi ţine bine ascunse secretele. Schimbă între ele trupuri de femei ca pe nişte scrisori fără destinaţie.

İnan, dragostea mea! Tu nu ai vrut să-ţi extragi din mine tăria, deşi ţi-am dat mână liberă, ai vrut să mă dau eu ţie cumva, într-un fel în care nu am ştiut să o fac.

Se simte vexat, trădat, poate chiar tras pe sfoară.
La o altă scară se întâmplă aceleaşi lucru cu mine şi cu Ender-cel-fricos. Poftele mele îl sperie pentru că le asociază cu situaţia mea, cu singurătatea mea, cu toate acele lucruri groaznice de care el se ţine la adăpost, bine înşurubat în căsnicie: boala, abandonul, îmbătrânirea, indiferenţa lumii, cinismul. Eu sunt asemeni unui om al străzii pe care îl căinează un mic burghez, alinându-şi astfel spaima că ar putea ajunge şi el în aceeaşi situaţie. M-am hotărât să îi spun, câteva zile înainte de întâlnirea cu Eddie din crâşmă:
- Ender! acum doi am scris o carte. Pe atunci nu ne cunoşteam, desigur. Îţi ştiam doar gusturile literare şi muzicale. Şi am inventat un personaj... Dacă ştiam cum se pronunţă Hasim nu îi ziceam aşa. Nu îmi place ş-ul. Am aflat mai târziu, când era deja cartea la tipar...
- Înţeleg. Şi cum era personajul meu faţă de mine?
- Mai previzibil, mai banal şi mai puţin subtil. Avea umorul tău, asta da. Şi era foarte cerebral, şi gândea ca tine. Era mai provocator şi mai puţin emotiv şi delicat.
- Deci semăna cu İnan.
- Să zicem că era o corcitură între tine şi el.
- Îl mai iubeşti?
- Sigur.
M-a privit lung, cu blândeţe. I-am înapoiat batista.
- Atunci, când ne-am despărţit în Haringay am avut un fel de presimţire că n-o să îl mai văd niciodată.
- De ce faci totul să fie atât de dramatic?
- Nu începe iar! i-am tăiat-o. Nu am reproşuri de făcut, nu există vinovaţi pentru durerea despărţirii. Îmi spui că nu e ca în cărţile lui Pamuk. Ba fix aşa e... Viaţa reală aşa e, iubirile reale aşa sunt, o calamitate. În alte cărţi oamenii au legături reciproc avantajoase. Dar aia e viaţă artificială.
M-a înconjurat cu braţul. Stăteam pe marginea heleşteului pe un buştean. Dinspre parcare se ridica în aerul reavăn miros de burgări şi cârnaţi. Mi-au trecut razant prin minte câteva scene de umilinţă şi tortură. Ele se desprind din subconştient ca damful cărnurilor afumate, sunt acolo, prezente, în decor. Sunt îndesate bine în arhivele simţirii.
- Nu ai tu atâtea batiste cât pot să îţi bocesc eu, Ender!

Ne-am îndreptat spre maşină. Încă nu m-am învăţat să nu mă aşez pe scaunul şoferului în maşinile englezeşti. M-a ridicat de pe el cu un gest galant şi a râs. Uneori leul cel fricos zâmbeşte ca un adevărat bărbat.

***
Spaţiile uriaşe suprapopulate sunt ca nişte prăpăstii. Dacă eşti prea conştient de pulsaţia lor ameţeşti. Mai ales la ceasul când se întunecă, oraşul are ceva monstruos, fantasmatic. Ai impresia că te mişti în visul altcuiva. Trebuie să le laşi să curgă pe lângă tine şi să încerci să ignori. Să te concentrezi pe detalii. Pe şireturile vietnamezei din tren de pe bancheta de vis-à-vis, pe mânuşile roşii ale grăsanului cu căşti şi păr verde. În gări chiar n-ai ce face, e spaţiu deschis. În hala de la Waterloo mi-a fost frică. Nu ştiam cum să ies, de unde iau autobuzul, încotro să mă îndrept. Avem nevoie de repere cunoscute.

Old Street numai stradă veche nu pare la câţi coloşi cu gemuri fumurii găzduieşte la ora actuală. Eddie m-a pescuit din staţie. Mergem la cenaclu. Am fost încântată să îmi petrec douăzeci de minute într-un autobuz pe care scrie Woodgreen. M-au apucat nostalgiile. Încă o oră dacă mai stăteam în el ajungeam în acel loc din lume pe care îl numesc acasă. Ender a declarat că e trist, după ce m-a întrebat de ce şi l-am lămurit. Singura dată în viaţă când am fost fericită a fost acolo. M-am dus pe pajiştea din Lordship Lane şi am fost în rai. Şi asta e tot. De ce era aşa de trist, n-am înţeles. Asta înseamnă "acasă" pentru fiecare.
- E măricel oraşul ăsta nu? Mă întâmpină el căscându-şi braţele.
Am făcut o oră şi jumătate pe o distanţă relativ mică, pe hartă. Cartierul în care locuiesc e undeva în Sud, dar aproape de Tamisa. E o zonă cochetă middle class cu multe conexiuni de tren. Cum nu suport eu metroul, a fost criteriul decisiv.
- Să vezi ce posh sunt toţi pe-aici, m-a avertizat. Faci baie de hipsteri.
Tocmai ne-a tăiat calea un bărbos roşcat în tricou cu mânecă scurtă la două grade.
- Nu vreau să ajungem primii, aşa că ne oprim la un local pe-aici prin împrejurimi, mai povestim, mi-a zis. Te previn că vor veni tot soiul de snobi. Să te înarmezi cu răbdare.
- Speak for yourself.
S-a dovedit de fiecare dată când a fost cazul să dăm probe de răbdare şi curtoazie socială şi deferenţă că eu sunt englezoaica şi nu el.

Ne oprim într-un bar semi-întunecat cum sunt toate cele în care mă târăşte. Forma lui de patriotism se reflectă, cred, în selecţia crâşmelor. Eu tot trag la mici bistrouri mediteraneene sau cafenele cochete, în stil Belle Epoque, cum sunt cele din Bucureşti. Complicitatea dintre noi e atât de evidentă, că o simt şi câinii, şi lorzii, şi invidioşii. Mulţi întorc capul după noi, hipnotizaţi.

O blondă planturoasă, beată cui, ne delectează cu folclor irlandez. Vrea musai să îl facă pe Edward să cânte cu ea. Are nişte sâni de proporţii hiperbolice care se revarsă dintr-un decolteu generos. Eddie îmi povesteşte cu picanterii despre un cuplu de dominatori care pleacă în vacanţă cu "supusa" soţului. În principiu nu fac nimic senzaţional, ea îi serveşte pe amândoi, se lasă legată...
- Păi şi cum se aranjează?
- Ce anume?
- Astfel de relaţii. Pur şi simplu ea se recomandă submissive? Adevărul e că nu ai ce să spui altceva... deşi ar trebui să existe loc de nuanţe. O femeie poate să nu fie nici supusă, nici dominatoare, ci undeva in between.
- E un joc, nu? Nu e nimic umilitor de fapt....
Îşi comandase a doua bere. Nu ştiu cum poate să toarne în el poşirca aia de Ale.
Iar puburile unde mă târăşte n-au nicio legătură cu localurile cochete şi şarmante în care m-am tratat eu cu turcii.
- E vorba despre totală încredere. Despre cea mai tare formă de intimitate, mă edifică el cu aplomb.
- Da.
Norvegiana lui e şi ea o emigrantă într-o lume care te striveşte prin dimensiuni. Totul se întâmplă la Londra la o scară la care nu ai cum să nu te simţi ca o creatură minusculă, transparentă în tot cazul, invizibilă, aproape inexistentă, mişcându-se ca o bacterie în burta unui monstru.

Mi-a fost întotdeauna peste mână să îmi definesc profilul sexual. Să zicem că am un temperament dramatic. Ce înseamnă temperament dramatic? Când trăieşti cu ideea că în fiecare clipă un asteroid sau o grupare rebelă sau un şef de stat nebun poate face praf douăsprezece mii de ani de istorie a umanităţii, altfel faci fiecare lucru, în altă stare de spirit. Şi nu aştepţi ca un bou condiţii favorabile. Şi nu te gândeşti că ai o mie de vieţi. Mai ales pe atei nu îi înţeleg când umblă cu sfântul aşteaptă la braţ, liniştiţi, peripatetic. De fapt, pur şi simplu patetic.

Cenaclul se ţinea în casa unui erudit de la Cambridge însurat cu o poloneză din Lvov.
- Vezi că toţi sunt ţicniţi, m-a prevenit Eddie, să te blindezi cu răbdare.
Urma să se citească un poem-sacru, legendar, scris la poalele Hymalaiei în secolul 1, era noastră.
Traducătorul inaugurase fapta recitându-l ad locco în toamnă în două limbi, iar acum, în făurar, era premiera londoneză în cadru select restrâns.
Cenaclurile literaţilor britanici se întâmplă de obicei în regim de club privat sau de cerc masonic.
Cei adunaţi eram zece la număr: o realizatoare de emisiuni de poezie de la BBC, de vreo şaizeci de ani, fardată intens, o dramaturgă, de vârsta mea şi a lui Eddie, cu care el e foarte apropiat altminteri, şi care vorbeşte cu intonaţia unui copil de cinci ani şi cu multă emfază, cu aer bonom şi dulce şi care poartă pe cap o bonetă decupată, asemănătoare celor din componenţa costumelor de infirmieră din vremea războiului, un tip de vreo cincizeci de ani, cu simptome de timiditate severă, care părea a fi verişor cu Mr. Bean, gazdele, un slăbănog deşirat cu dioptrii foarte mari care dă aprobator din capul semi-chelios şi zâmbeşte de fiecare dată când îl atingi cu privirea, chiar şi involuntar, gazdele, eu, personajul principal, traducătorul din sanscrită, grizonat, manierat, afectat, un orientalist gras care gesticulează abundent şi care vorbeşte de sus despre poezia contemporană şi Eddie, poet contemporan, deja bine afumat. Ne-au poftit să ne aşezăm la distanţă de câteva scaune, ceea ce nu i-a convenit. S-a tot frământat englezeşte până a decis să negocieze cu verişorul lui Mr. Bean să îi cedeze locul de lângă mine.
Mă face să mă simt ca-n liceu băiatul ăsta!
Şi-a ascuns capul în spatele meu şi m-a întrebat la ureche dacă se vede că e pilit.
- Se vede, dar n-are nimic... Oameni suntem!
Traducătorul a ţinut să se converseze cu mine despre metrul iambic, iar gazda despre procesul şi execuţia Ceauşeştilor.
Am minţit că eram prea mică la acea vârstă ca să realizez bine ce se întâmplă, dar m-a deconspirat colegul Edward care s-a trezit să spună că nu eram chiar în leagăn, de vreme ce noi doi suntem de-o seamă. Abia când ne-am intersectat privirile şi-a dat seama de gafă şi şi-a muşcat buzele cu un aer vinovat. Uitase cu desăvârşire că l-am învăţat să spună că sunt cu cinci ani mai tânără. În curând voi ajunge să fiu cu şapte, căci timpul nu stă în loc, iar el trebuie să ţină minte.
Şi eu i-am stricat plăcerea de a ne încăiera în stil latino cu traducătorul, cum i-ar fi plăcut. A provocat o polemică despre tehnica literară sperând să acţionăm în tandem, în stil punk, sfidând morga academică a celor prezenţi, dar l-am dezamăgit, luând poziţie de rezoneur şi dându-le pe ici pe colo dreptate şi academiştilor.
Poemul, care avea nici mai mult, nici mai puţin de patruzeci şi şase de pagini, s-a citit în grup, fiecare a recitat câte o strofă. Traducătorul a declamat în sanscrită, singur, răstimp în care s-au golit trei sticle de vin.

***
Moda relaţiilor deschise este una specifică liniilor de fugă create de marile aglomerări şi reţele umane. Sunt legături care se dezvoltă pe orizontală în virtutea fricii de înălţime. O relaţie verticală e cu un singur partener, e în cuplu, dar te costă mult mai scump, lasă răni, e fără alternative. E multă nelinişte. Oamenii fug de singurătate cum pot. Unele simulacre sunt mai reuşite decât altele.
Pe mine una, mă tulbură mai tare acest surogat de libertate şi acest provizorat şarjat, vârât în ochi cu arătătorul. Orice relaţie e deschisă, orice iubire se poate termina oricând. Am obosit să aud de la toţi căcăcioşii că pasiunea nu e bună, că se termină. Dar viaţa în sine ce face? e eternă?
- Nu te temi să îţi pierzi libertatea? Dacă ar fi să trăieşti ce vrei tu? m-a întrebat Ender într-o cafenea în care doar eu beam cafea.
Atât de ipohondru a ajuns că nu mai bea nici ceai. Nu mai pune alcool pe limbă, pe motiv că substanţele îi agravează insomnia. În realitate, tot de ipohondru ce e, nici nu doarme.
De fiecare dată când vine vorba despre ce vreau eu, se înroşeşte şi îl umflă râsul, un râs pe semi-excitat semi-jenat.
- Nu. Libertatea e să trăieşti într-un mod care te poate împlini, să faci eforturi şi sacrificii pentru ceea ce îţi doreşti, nu să fii mereu la răscruce. Prea multe opţiuni sunt un blestem. Libertatea e să alegi.
În tot acest răstimp primea mesaje de la nevastă. Începuseră din nou să îi tremure mâinile.

A blocat liftul din parcare între etaje, cum mai făcea şi İnan. Le spusesem că nu suport ascensoarele şi că faptul de a tolera să mă sui într-unul cu un tip ar fi ceea ce se cheamă love-proof. Nu e vorba că nu ţi-ar fi la fel de oroare, ci că nu îţi pasă că mori când e să fii cu acela cu care îţi convine. Nimănui nu îi e frică să moară în toiul acţiunii. O armată de imbecili de psihologi mi-au zis că dorinţa mea de a muri în momentul de juisare e ceva maladiv. Nu. Dimpotrivă, asta e moartea cea mai bună. Nu avem opţiunea nemuririi. Sunt mai sănătoasă decât voi toţi la un loc. Boilor!
Îi simţeam limba lovindu-se de a mea, saliva lui părea că nu avea gust. I-am condus mâna spre fermoarul pantalonilor.
Era vădit tulburat, nu mai găsea maşina.

*
M-a filat acum vreo câţiva ani într-un autobuz, când locuiam în Haringay, o frumuseţe de otoman blond, cu umeri laţi şi ochi cu reflexe arămii, un animal splendid. Şi-a înfipt în mine privirea şi nu m-a cruţat preţ de cinci staţii. I-o simţeam arzând în spate. Încă mă urmăreşte insistenţa ei. Când un turc frumos îşi pune în cap să te aibă, nu-ţi dă nicio şansă să îl ignori. Te fixează în modul în care pisicile îşi hipnotizează prada. O privire neîntreruptă, pătrunzătoare, care te dezbracă şi te subjugă. Încă îi simt forţa, atingerea virilităţii, undeva în fibra secretă a naturii mele intime. N-am putut să mă abţin. De-atâta ori am invocat momentul, că i-am dat şi un nume în sinea mea: Selim. E ceva anume la turci, doar la ei, nu pot să spun ce. Dacă au şi cruzimea să îţi zâmbească te-ai dus pe copcă. Eşti o femeie pierdută.
Mi s-a mai întâmplat să îmi zâmbească bărbaţi pe stradă sau să mă întrebe direct dacă sunt interesată. Cât am stat în Clapham, dimineaţa mergeam să mănânc într-un bistro vegan şi, odată, chiar în uşă, am dat nas în nas cu un băiat tânăr, de culoare, cu care îmi mai intersectasem paşii prin cartier şi care mi-a surâs cu atâta căldură şi plăcere că mai că aş fi plecat cu el acasă. Dar nu era deloc acelaşi lucru. Era blajin...Turcii au ceva neîmblânzit, sălbatic.

Sunt o femeie pierdută, asta sunt.

*
O continuă despărţire. Viaţa mea e o continuă despărţire.
Faţă de Ender eu pot părea necioplită. Nu doar prin faptul că spun adeseori tâmpenii sau fac gafe. Are un fel de a fi mult prea delicat şi plin de scrupule. Cam cum sunt şi englezii, dar într-un mod exacerbat. E şi mult prea prudent şi rezervat. Are o sensibilitate ma-la-di-vă.
- Ce defecte ai?
M-a întrebat la prima întâlnire.
- Stai că nu ne-am cunoscut bine nici calităţile.
- Nu prea contează, se lasă întrevăzute, tu spune-mi cum faci când faci urât.
Trage tare cu realismul şi îmi taie orice elan. Nu mă lasă nici măcar fantezii să am cu el cum se cuvine, pe motiv că sunt irealizabile, căci el e sedentar şi melancolic şi dacă mi-l imaginez în posturi mai dinamice, se insinuează germenii dezamăgirii în felul în care percep ceea ce trăiesc cu el şi nu e drept, căci el m-a prevenit.
- Nu trebuie să te bazezi pe wishful thinking, ci pe realitate, mi-a zis.
Am încercat să i-o întorc. I-am ţinut o predică întreagă despre dorinţă şi plăcere şi despre sensul vieţii, absolut degeaba. Până acum n-am mai avut de-a face cu cineva atât de hapsân încât să încerce să îmi controleze şi ce visez eu în legea mea...
În halul asta de raţional e. Pervers de-a dreptul.
Pe de altă parte, din orice unghi mă poziţionam, şi ideile lui, şi ale mele stăteau perfect în picioare.
El găsise formula optimă de evitare a dezamăgirii, dar care îţi tăia din plăcere şi care reducea temperatura la care se întâmplau lucrurile şi le ţinea la nivelul solului, iar eu găsisem formula prin care plăcerea putea fi intensificată şi prelungită, dar chestiunea presupunea nişte acrobaţii, sfidarea suferinţei şi desprindere de sol.
A trebuit să îl edific de ce eu, marea hedonistă, îmi forţez limitele, că nu pricepea.
- Pentru o plăcere mai intensă şi mai mare, voyons!
O banalitate.

***
Ender se protejează, el nu cunoaşte nevoia de a se arunca în ape tulburi, necesitatea. Nu simt că mă doreşte. Eu nu recunosc dorinţa unui bărbat sentimental şi blând, doar pe cea a unei fiare. N-am ce să fac cu un intelectual în plus. Nu mai vreau vânătăi pe suflet. Carnea e mult mai bună pentru aşa ceva. Prudenţa lui Ender îl face doar să salveze aparenţe morale, nu să rănească mai puţin aşteptări.
İnan m-a întrebat ce aşteptări am, l-am minţit că nu am, că am doar dorinţe. El n-a minţit cu nimic, doar a omis să îmi spună că e însurat, că avea nevasta gravidă. Am aflat abia după ce născuse. Adevărul e că îi sunt recunoscătoare pentru omisiune. Câteva luni am fost "acasă" şi eu undeva, cumva, pe lume. Acolo, în Împărăţia mea din Haringay.
İnan, cel-stăpân-pe-toate, cu toată forţa lui de Ahile, vrea senzaţii tari, de sport extrem, în dormitor. Ori de câte ori spuneam, cu accentul meu posh: bedroom sports se prăpădea de râs. Cine ştie cine i-o fi forţat şi lui ce limite... E singur, e prea puternic pentru noi, muritorii de rând. S-au pus prea multe pe umerii acestui literalmente prea frumos şi prea puternic băiat din Troia. Sigur că vrea să piardă controlul. Ar fi trebuit să mă transforme, să mă antreneze ca pe un pui de gladiator. Dar el m-a vrut cu obstinaţie egala lui.
Ahile nu are pereche şi numai el ştie cât doare.
Şi eu simt la fel în ce îl priveşte pe Ender. Dacă nu îmi face faţă nu merită, nu e drept să-l perturb. Nu vreau să îl iniţiez. Dacă i-a fost frică, nu merită. Când ceva trebuie împins, ajustat, tăiat, meşterit bine, uns pentru a fi urnit din loc, mai bine renunţi. Mai ales când eşti în criză de timp.
Ultima oară l-am văzut într-un birt de lângă gara din Clapton. O ploaie îngheţată şi ceţoasă amesteca totul într-o pâclă în care se topeau ambiguu mugetul oraşului, huruitul motoarelor, fantomele trenurilor care se avântau în toate direcţiile, imaginea unui pumn de răvaşe rămase de la revelionul chinezesc aruncate într-un colţ de la intrarea într-un gang peste care trona cadavrul unui şobolan gras.
Precauţia nu e bună de nimic. Iluzia conservării şi a securităţii nu e raţionalitate. Când eşti conştient că poţi muri oricând, e mai înţelept să trăieşti intens.... Nu ai ce să aştepţi, nu ai de ce să eziţi. Pasiunea e mai înţeleaptă decât precauţia. Pasiunea e singura atitudine raţională.

Să mă lase! I-am cerut să mă lase în pace. Măcar o vreme.

Fiecare îmbucătură de viaţă are o taină a iei pe care o tot învârt şi pritocesc rotiţele memoriei până când o transformă în altceva.
Nu ne amintim tocmai cele trăite. Totul e năclăit în sângele dorinţelor neîmplinite.
Cândva îmi voi aminti doar căldura buzelor lui şi sclipirile soarelui răsfirate peste apa unei bălţi din Richmond Park. Voi uita panica din gara de la Waterloo şi frisoanele şi grimasa cu care l-am întâmpinat pe barmanul portughez care încerca să mă vrăjească şi voi uita de ce mă prezentam aşa... Sau nu voi uita, dar tot nostalgia va cântări mai tare.

Londra e raiul din care tot cad o dată la câteva luni.

***
Kadim m-a agăţat pe net în stil clasic turcesc, după protocol.
Eram mohorâtă în ziua aceea şi fără chef.
- Nu cred că sunt ce vrei tu.
- Ei, dacă eşti atât de sigură, nu pot să îmi permit să te contrazic, mi-a zis.
Mi-a zâmbit cu atâta căldură că a început să zvâcnească totul în mine. M-am lăsat condusă. Fie ce-o fi.
O săptămână mai târziu îmi arăta prin video colecţia lui de pietre. Se duce în larg cu înotătoarele şi face scufundări. Culege tot felul de chestii de pe fundul Egeei. Nici nu vrea să audă de Marea Neagră: o mare tristă şi nesărată...
I-am povestit de pietrele mele aduse din Brighton. Am cules vreo treizeci şi le-am adus în Bucureşti. Am hotărât să dăruiesc câte una fiecărui om important din viaţa mea.
Pe cea a lui Ender am cărat-o cu mine degeaba de fiecare dată, pentru că uitam mereu să i-o dau.

Aud în minte vocea lui Eddie îngăimând îngrijorat: "Să nu te prind că te duci în Turcia! dă-o dracului! ce ai? e periculos!"
Dar cine îl ascultă? Doar am stabilit că sunt deja pierdută.

M-am reinventat, acum s-a limpezit treaba. Asta sunt: o femeie pierdută.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer