Consideraţii faţă de toamna bobocilor

Sunt a 12-a.

Poate nu e tocmai cel mai prietenos mod să încep să vorbesc despre ce simt că am pierdut şi/sau câştigat până acum. Dar să fii în clasa a 12-a capătă o valoare pur sentimentală, prin simplul fapt că am fost totul până acum. Şi că urmează să fiu. E diferit. Lucrurile mă sperie pentru că încep să (mă) lovească deodată.

Aşadar, am fost a 9-a. Am fost a 10-a. Implicit, a 11-a. Şi camera mea a rămas tot dezordonată. Am schimbat cărţi, impresii, muzică, oameni. Am ales, am rămas, am fost fericit. Am luptat pentru ce aş lupta şi acum dacă aş mai fi în locul meu de atunci. Am simţit de fiecare dată că viitorul meu nu e doar o proiecţie. Nu a fost nimic oniric. Întotdeauna palpabil. Şi alegerile mele m-au condus către asta. Inevitabil.

Am rămas. Cel mai frumos lucru rămâne că "am rămas". Am întârziat cu un an în locul în care am simţit să fiu şi în care mi-am dorit să fiu. Aşa că povestea asta ar trebui să înceapă diferit.

Nu cu "sunt a 12-a". Aşadar,...

Am fost a 10-a.

Când mă gândesc la asta vorbesc despre prezentul meu. Pentru mine, "am fost a 10-a" e prezentul. Şi cea mai vie amintire pe care o am. Propoziţia asta e motivul pentru care acum fundalul sonor al fiecărei zile e Salad days a lui Mac DeMarco. Propoziţia asta e motivul pentru care sunt. Paradoxal, mă sperie şi mă întregeşte. Mă îngrijorează şi mă face să plutesc. Mă face fericit.
"Oh mama, actin' like my life's already over...
Oh dear, act your age and try another year..."

Aş relua fiecare clipă din anul Regrupării mele. Anul meu de boboc în Atelierul de Teatru din Botoşani. Pentru că aşa s-ar traduce clasa a 10-a. Îmi e dor să îmi umplu după-amiezile cu tot ce am trăit în anii ăştia. Acum le umplu cu muzică şi cu amintiri. Mă furişez câteodată şi îmbrac costumele care mi-au rămas. "Am trăit toate lucrurile astea", îmi spun. Şi cât de adevărate au fost! Îmi păstrez dezordinea exact aşa cum e. Fiindcă aşa era şi atunci.

Acum răsfoiesc tot ce îmi pică în mână. Şi las lucrurile neterminate. Le las să plutească undeva între inexistenţă şi responsabilitate. Le las neterminate numai pentru că îmi place să cred că lucrurile la care ţin nu se consumă niciodată până la capăt. Mereu poţi să revii asupra lor. Să le retrăieşti, regândeşti, reaştepţi...

Citesc critica lui Noica despre Eminescu cu tumultul interior al unui posibil spectacol pe tema asta.

Găsesc Atelierul în fiecare lucru. E matematica mea, e felul în care asociez totul acum. Tot familiei ăsteia îi datorez începuturile mele scriitoriceşti. Adică tot ce s-a materializat de atunci.

Am rămas un haos de idei. Un amalgam de stări lipsit de corporalitate, în frunte cu o eternă stare de imponderabilitate.

Încondeiat în constelaţii, norocul meu a fost, şi încă este, suma lucrurilor bune pe care nu le-am făcut niciodată singur. Am trecut de la a împărţi totul la a îmi dori să reîmpart totul după acelaşi algoritm ca până acum. Timpul meu şi mai bine de jumătate din inima mea s-ar duce oricând către clasa a 10-a. Şi asta nu din raţiuni anatomice incoerente, ci fiindcă pur şi simplu am nevoie de jumătate de inimă să pot să privesc înainte. Prin asta vreau să spun că nu am să mă desprind niciodată. Şi că jumătatea de inimă pe care am lăsat-o în cel mai drag loc din lume e în siguranţă.

Mhm, e perioada aia din an...

"Oh, yesterday came suddenly..." e viaţa în întreagă frumuseţea ei. The Beatles aveau dreptate. Şi toată muzica lor îmi sună acum întocmai ca o apăsare. Nu am ales să cresc, dar m-a surprins eficienţa timpului în sensul ăsta. A făcut o treabă bună numai datorită familiei în care am avut şansa să mă regăsesc. Amintirea celei mai întregi perioade din viaţa mea o să revină întotdeauna când am cea mai mare nevoie să ştiu unde sunt. Sau, mai bine spus, cine sunt.

La fel cum nu pot să separ numele meu de sufletul Atelierului, nu pot să separ nici sufletul meu de numele lui. E pur şi simplu locul, e aici - acum, e asta - exact asta (şi niciodată cealaltă). E totul pentru că nu e nevoie să îi dai voie, ci să îţi dai voie. M-a învăţat să păstrez iubirea pentru teatru ca pe un dar tot mai rar întâlnit, cu menţiunea că fac tot ce ţine de mine să o duc mai departe oriunde ajung.

Şi dacă mă întreb acum, când toate astea sună pe repeat în ceea ce numesc generic "cei mai frumoşi ani", ce e mai important: spectacolul sau trupa?, am să răspund contrar oricărei aşteptări.

Pe mine Atelierul m-a învăţat să fiu un spectacol oriunde ajung. Să ofer totul cu cel mai mare drag. Să zâmbesc. Să mă joc. Şi fiecare în parte e un spectacol prin ceea ce are de oferit lumii.

Trupa? E locul în care spectacolele fiinţelor noastre converg. Şi locul în care te simţi împlinit. În care eşti. Şi în care rămâi. Trupa e o experienţă continuă a catharsisului cuprinzător şi edenic al celei mai vii dintre cele şapte arte. Sunt ei - Atelierul de teatru.

Alegerea mea. Bucata referenţială a vieţii mele. Perioada de acumulări interconectate, fie ele din muzică, cinematografie, teatru, pictură. Încurajarea continuă să ne transformăm din consumatori de artă în "devoratori" de artă. Orice share care transcede cantitatea măsurabilă de amuzament/inutilitate. Selecţia naturală. Culisa în care m-am pregătit pentru viaţă. Şi din care, când am ieşit la lumină, am ştiut că sunt pregătit pentru orice.

Oameni. Subliniez, oameni. Nu din cei abia atinşi de dorinţa de a descoperi, sau suferind de vreun fel de extracorporalitate. Oameni cu care şi de la care am redefinit totul. Care mi-au oferit sistemul de valori complet. Care mi-au întregit identitatea. Care îmi sunt colegi, prieteni. Cu care discuţiile depăşesc formalul şi sunt pline de substanţă.

Cu ce plec şi ce duc mai departe în lume e greu-traductibil. Spectacolele în care m-am regăsit şi eu, prin aceeaşi şansă de care vorbeam, se transformă încet în amintiri ale momentelor în care am fost viu. Ale momentelor vii în care am fost.

Recomandările de filme. Un chien andalou, al lui Bunuel. Categoric, Bob Fosse. Poate febleţea unui context în care m-am regăsit - The perks of being a wall-flower. Mommy, a lui Xavier Dolan. Cercul poeţilor dispăruţi - marcant prin apropierea de realitatea pe care am resimţit-o la un anumit moment dat. Monty Python, în frunte cu The Ministry of Silly Walks.

Cărţi. Cărţile care ne-au făcut oameni. Şi, odată cu ele, nevoia de a dezbate, de a împărtăşi. Nevoia de a reveni asupra lui Shakespeare, ori de câte ori am ocazia. Reminderul binevenit de a nu îl uita niciodată pe Eminescu - cu menţiunea că "a nu îl uita" are sensul de "a pătrunde" în profunzimile lui. Faptul de a privi Momo, de Michael Ende, cu alţi ochi. Flann O'Brien, de preferinţă netradus, care m-a fascinat prin stilul de a scrie, pornind de la o asemănare nemeritată cu scrierile mele, în contextul iniţial. Elise Wilk, pe care altfel aş fi descoperit-o tardiv, cu siguranţă.

Spectacole de teatru. Pescăruşul lui Cehov. Unchiul Vanea. Lungs, după textul lui Duncan Macmillan. Din nou, Pescăruşul lui Cehov. Ţin să revin asupra lui şi să închei prin a-l numi, ca într-o ramă, dat fiind că e spectacolul pe care l-aş revedea la nesfârşit.

Cu ce plec eu în lume în sens introspectiv? Cu tot ce sunt în momentul de faţă. Cu tot ce am devenit. Cu tot ce Atelierul m-a ajutat să devin. Cu toate lucrurile pentru care nu pot să mulţumesc cât ar trebui.

Mhm, e perioada aceea din an...
"Oh mama, actin' like my life's already over...
Oh dear, act your age and try another year..."