Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Roluri / Transmiţătorii


Sanda Golopenţia

06.10.2018
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Roluri
 
Problema continuităţii se pune în mod diferit pentru ţărani, muncitori şi intelectuali în ţările din Estul Europei. Pentru a o rezolva au apărut şi s-au consolidat treptat roluri ad-hoc.
 
Un asemenea rol este, în cazul intelectualilor din România sau din exilul românesc, cel al transmiţătorilor. Ei stochează în ţară documentul, faptele care nu trebuie uitate, cărţile care n-au fost să fie. Ei ocrotesc, în emigraţie, limba, apartenenţa pâlpâindă la o cultură dătătoare de identitate, publicaţiile româneşti. Menţin contactul cu realităţile din ţară în forma lor complexă. Cu aspiraţiile şi purităţile celor de acasă, cu suferinţele şi mâniile lor.
 
Un altul ar fi, l-am observat în cazul ţăranilor, rolul de surd şi mut. Să nu uităm că mutul apare şi în căluş, că surzii şi muţii împânzesc vechea farsă europeană.
 
Nu cunosc la ora actuală în România un rol de amploarea acestora care să se fi configurat răspicat în mediul muncitoresc. Un rol comparabil bunăoară cu cel de sindicalist sau de preot catolic în Polonia. Cu rolul de intelectual portar sau paznic de noapte în Cehoslovacia.
 
Lupta, 1 aprilie 1990
 
 
Transmiţătorii
 
Mă gândesc, în primul rând, la cei pe care-i cunosc: profesori unii, directori de institute de cercetare ştiinţifică alţii. Prin compromis, menţinând o faţadă pe care regimul să nu o poată ataca, neintrând în conflict deschis cu el, ei sunt cei cărora li se datorează faptul că există în continuare o intelectualitate românească. Graţie răbdării şi diplomaţiei lor infinite, graţie modului în care izbutesc să contracareze oficialul prin apel la relaţii şi înţelegeri individuale, revistele şi publicaţiile ştiinţifice, subţiri, tipărite pe hârtie care evocă hârtia din timp de război, puse sub semnul noilor sărbători de stat, blagoslovite cu introduceri, încheieri sau citate de circumstanţă continuă totuşi să apară şi să conţină un număr de articole adevărate - cele care fac posibilă transmiterea pe mai departe a misiunii şi pasiunii de a cerceta şi reflecta. Graţie telefoanelor pe care sunt totdeauna dispuşi să le dea, tinerii care se dăruiesc studiului izbutesc, din când în când, să publice o carte fără "mesaj ideologic", să plece în străinătate, să menţină vlăguitele contacte ştiinţifice care mai există cu lumea din afară, să obţină o casă, să citească în biblioteci cărţi primite adeseori sub formă de dar personal şi redăruite, dar din dar, de către aceşti profesori-părinţi care au acceptat truda maternă ca mod de existenţă intelectuală.
 
În România, graţie transmiţătorilor, nu toate cărţile au fost distruse în anii 1949-1950. Nu toţi tinerii au crescut în necunoaşterea totală a ceea ce, în educaţia de stat, reprezintă "petele albe". Nu toate cursurile au fost dominate de ideologie. Nu toate cărţile au fost de necitit. Nu toate punţile spre culturile occidentale sau spre ceea ce era valoros - şi ca atare "ambiguu" - în culturile din ţările est-europene au fost tăiate. Graţie lor Biblioteca Academiei a continuat să primească aşa numitele cărţi "de fond special". Şi tot graţie recomandărilor şi scrisorilor lor, aceste cărţi au putut fi consultate de un număr de cercetători. Transmiţătorii sunt cei datorită cărora continuăm să avem în România publicaţii în limbi străine; traduceri de lucrări judicios alese; contacte cu instituţii ştiinţifice internaţionale de prestigiu.
 
Preţul pe care-1 plătesc, nu fără tristeţe şi nu uşor, mulţi dintre cei care au acceptat destinul obscur şi ingrat al transmiţătorului este preţul lui Vlaicu Vodă. Lumea îi acceptă abia. În ţară, dar mai ales în străinătate, unde faţa cealaltă a lucrurilor e mai greu de desluşit, articolele lor de circumstanţă - impuse dar nu mai puţin triste - şi mai cu seamă faptul că nu iau deschis poziţie contra regimului sunt privite cu dezaprobare şi condamnate. Se vorbeşte despre conformism şi lipsă de curaj.
 
În fapt, dincolo de judecata morală, pe care e greu şi chiar cu neputinţă să o formulezi, de departe sau de aproape, cu privire la viaţa altcuiva fără să rişti grosolane erori, transmiţătorii gândesc lucid şi fără greş: în situaţia dată, după experienţele din Polonia şi Cehoslovacia, care arată, odată mai mult, că înfruntarea directă nu e încă posibilă, ceea ce este de făcut e nu să începi lupta, ci să o faci, în continuare, iminentă. Să nădăjduieşti şi, în numele acestei nădejdi, să-i pregăteşti pe cei care-ţi vor urma pentru faptele pe care nu ţi-e dat să le realizezi tu însuţi. Să abdici de la rolul de protagonist.
 
Gest care e aidoma celui de a naşte copii. Unde, chiar când e săvârşit de oameni foarte tineri, înfloririi în alte fiinţe i se alătură întotdeauna ideea asigurării batalionului următor, a forţelor proaspete.
 
Părinţi generoşi, nu în sensul abstract ci mai degrabă într-un sens modest biologic, transmiţătorii se devotează şi se dedică unui tineret pe care-l feresc de îndoctrinare, de fanatism, de naivitate şi orgolii, pe care-1 pregătesc să reziste la înregimentări, Big Brotheri.
 
Ascunşi sau vizibili, demni sau abili, atenţi, transmiţătorii sunt cei care duc, în ţară, zi de zi, lupta cu gerul şi cu sărăcia pentru a creşte răsadul preţios al unor puteri intelectuale pe măsura altor timpuri şi altor, mai bune şi limpezi misiuni.
 
Dacă ei ar dispărea, tineretul care se ridică nu ar mai avea de ales decât între împotrivire primară (ineficientă şi uşor reprimabilă) şi apatie în forma ei explicită (renunţarea la cultură, limitarea la o existentă ancorată în material) sau implicită (băşcălia, bancul politic).
 
Ei, cei care au abdicat de mult de la bucuria muncii şi gândirii proprii în disciplina lor, îngrijesc cu infinite precauţii şi cu inventivitate de fiecare clipă de generaţiile viitoare cărora, poate, le va fi dat să scrie şi să rostească ce cred. Iar dacă nu, dacă aceste generaţii se înalţă tot către sugrumare, ele vor fi învăţat din timp să ajungă la rându-le transmiţători, verigi următoare în lanţul anonim care decalează, dar garantează persistenţa noastră culturală.
 
Lupta, 15 aprilie 1985
Texte din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer