Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Utopii interioare


Argentina Firuță

29.09.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Trecutul intelectual, trecutul afectiv trebuie cunoscut ca atare, ca un trecut." (Gaston Bachelard, Formarea spiritului ştiinţific)

"Poţi să te îndrăgosteşti în vis", întrebase Margareta, aseară, pe un ton jucăuş. Strălucirea ochilor şi roşeaţa ce-i inunda chipul spuneau însă mai mult decât vorbele, pe care le dorea indiferente. Demult n-o mai văzusem atât de veselă şi de luminoasă.

Cine putea fi "bărbatul fermecător, cu ochi negri, pătrunzători, şi putere de convingere"? mă întrebam, încercând să şterg chipul ce apărea înaintea mea. Singurul personaj pe care îl ştiam amândouă, şi care se apropia oarecum de portretul sugerat, era Andrei! Bine, dar e cal bătrân şi demult însurat, mi-am spus, încercând să alung imaginea ce mă plasa într-un alt timp. Dar el continua să se mişte odată cu mine, însoţindu-mă cu privirea lui arogant provocatoare.

Descoperisem din copilărie că Andrei putea fi fascinant sau tiran, generos, dar şi imposibil de suportat în zilele lui proaste. E adevărat, în familie reprezentase mereu autoritatea şi succesul, puterea şi banii, virilitatea şi tandreţea! Cu alte cuvinte, "bărbatul ideal". Dar eu, şi cu atât mai puţin verii ei, n-am fi admis în ruptul capului ca prezenţa lui să ne transforme într-o turmă de admiratori aplaudaci. Acesta avea să fie unul din motivele pentru care, în ultimii ani, "marea familie" se reunea tot mai rar în formaţie extinsă. Conflictele între generaţii se iveau din te miri ce şi, fie că aveau miză politică, fie etică sau culturală, nu sfârşeau bine.

În mod curios, mie mi se părea că aveau dreptate atât bătrânii, "expiraţii" cât şi mucoşii, "mileniştii" - ajunşi oameni în toată firea, cu studii terminate, familii şi copii... A treia generaţie!
Se pare că totul depindea de perspectiva din care priveam lucrurile.

Spre deosebire de mine, băieţii şi-au asumat de la început dreptul de a critica, nega şi chiar dispreţui "marile realizări" ale lui Andrei şi ale generaţiei sale. Ca urmare, nu o dată se ajungea la spargerea petrecerii pentru că "eroul" nu accepta insolenţa. Orice contestare era sancţionată cu ironii, vorbe dure şi... chiar cu pumnul în masă. Cu toate acestea, abia aşteptam să-l întâlnim. Băieţii, mai ales, îl căutau şi îl provocau, nu doar pe principii şi aventuri, ci chiar la lupte libere. Asemenea unor lupi tineri ce se hârjonesc, îl atacau pe "şeful haitei" - mai în glumă sau mai în serios - , doar ca să-şi ascută colţii şi să-şi încerce puterea minţii.

Nimeni însă nu îndrăznea să-i conteste istoria personală, plină de suişuri şi coborâşuri: începuturile profesionale la Atelierele Leonida şi - în ciuda ascensiunii politice rapide şi, apoi, a căderii neaşteptate -, ambiţia de a face Politehnica la zi, lucrând noaptea. Şi asta, după ce ani de zile fusese directorul unor mari întreprinderi industriale, ridicate în ţară de la zero. Ceea ce ne impresiona pe toţi - tineri şi mai puţin tineri -, era voinţa cu care se încăpăţâna s-o ia de la capăt.
Astăzi nu sunt sigură dacă era vorba de forţă morală sau orgoliu.

Trebuie să recunosc însă că în anii aceia, Andrei, Iuliu, George şi tata erau pentru mine un fel de "eroi"- constructori de maşini, locomotive, tractoare şi televizoare, poate şi avioane, ce urmau să ajungă pe alte meleaguri. Şi ştiau mersul lumii..., credeam eu.

Prima imagine despre lumea în care trăiam, adevărată sau falsă, mi-am format-o datorită lui. Apărea pe neaşteptate cu alaiul lui, format din muncitori, ingineri, economişti sau jurişti - care se luptau cu legile strâmbe şi proaste ce le îngrădeau munca -, silindu-ne pe toţi să ne trăim viaţa într-un continuu vârtej! Eram silită să mă confrunt cu o mulţime de necunoscute, ce mă intrigau şi entuziasmau deopotrivă...

Şi, printr-un transfer de sentimente, imaginaţie şi energie, mi se părea, uneori, că devin eu însămi părtaşă la acea LUME; că intru în poveştile lor despre uzine, fabrici şi centrale hidroenergetice, construite pompieristic; că "văd" planuri măreţe şi cincinale imposibile, care aveau să schimbe lumea şi pe fiecare dintre noi... Cum să rezişti, la doisprezece ani, ispitei de a te dărui marilor idealuri ale tinereţii, cu tot ce e mai onest şi mai bun în tine? Cum să nu te implici, cu entuziasm şi emoţie, în Marele Proiect al Ţării, cum susţinea Andrei care, asemenea unui Magician, ne oferea de fiecare dată viziunea unui Viitor pe care l-am înfăptui dacă...

Pe atunci, admiram şi deopotrivă invidiam prieteniile acelor bărbaţi care apăreau în sufrageria noastră: se contraziceau pentru o idee, beau, fumau şi făceau glume triviale, se porcăiau o noapte întreagă pentru o idee, pentru ca dimineaţa s-o ia de la capăt, cu sarcini, probleme, laude şi ghionturi, într-o stare de veselie... sobră.

Dar tot în acea perioadă am mai descoperit ceva... Misterios! Bărbaţii aceia puternici, plini de energie şi entuziasm, care făceau din uzină o lume a lor, specială - agitându-se între planuri, dublate peste noapte şi tot felul de "şedinţe de judecată"-, odată ajunşi înaintea Bunicii, a nevestelor lor şi a mătuşilor mele deveneau de neînţeles: sentimentali şi puţin ridicoli...

Eram fascinată de prezenţa lor zgomotoasă, chiar dacă multe discuţii mi se păreau asemenea unui careu de cuvinte încrucişate, pe care nu ştiam de unde să-l apuc. Mă impresiona felul în care viaţa lor se concentra în voinţa de a construi o lume nouă, mai dreaptă şi mai frumoasă, ca şi cum acela era singurul lor scop! Dar cel mai mult mă intriga personalitatea viforoasă a lui Andrei. Sau arzătoare, cum îl percepe şi astăzi visătoarea mea verişoară.

Însă recunosc că nu pot fi obiectivă, când e vorba de el. Deşi îl aşteptam cu nerăbdare, vorbele lui, mereu în doi peri, erau ca o înţepătură a trandafirului cu parfum ameţitor, ce te zgârie dacă te apropii prea mult. Aşa încât, multe vizite sfârşeau prin a mă umili şi enerva - uneori până la lacrimi -, în timp ce veselia adulţilor exploda în hăhăieli, iar discuţiile, uneori licenţioase, rămâneau de neînţeles pentru mine. Uneori, buna dispoziţie dispărea ca printr-o vrăjitorie: Paula plângea, verii mei se fofilau, unul câte unul, sătui să-l aplaude pe "erou", în timp ce eu rămâneam ţinta glumelor lui.

*
Multe întâlniri cu marea familie, reunită de Paşti, de Crăciun sau la aniversări s-au şters din memoria mea. N-am uitat însă duminica de primăvară, în care tata aniversa patruzeci şi cinci de ani. Andrei şi Paula se amuzau, ca de obicei, vorbindu-şi cu Magicianul şi Şerpoaica. Jocuri de rol, mi-am spus, aplicând informaţii preluate din cartea de Psihologie, în căutarea unor trăsături de caracter...
Încă nu aflasem că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par...

Îmi amintesc bine puseurile de autoritate cu care Andrei ţinea să-şi impună părerile în orice domeniu, invocând propria experienţă de viaţă. Convins că ştie totul, avea pretenţia să i se dea dreptate mereu, deşi, de multe ori nu făcea decât să-şi arate ignoranţa. Şi aroganţa...
- Ce mai faci "hartisto", era întrebarea cu care mă urzica, ori de câte ori "Magicianul" îmi acorda atenţie. Pe băieţi îi ironiza pentru că nu erau suficient de sportivi şi nici primii la şcoală, iar pe mine pentru că eram mereu ocupată: la echipa de teatru sau de dansuri, la diverse discipline sportive sau la Cenaclul literar. N-am înţeles ce îl deranja...
- Habar n-ai cine eşti, Puştoaico? repeta el, ca un leitmotiv, încheind cu întrebarea ce avea să mă urmărească ani la rând.
- Ce ştii tu, despre viaţa asta de rahat, ca să ajungi scriitoare? Sau artistă? Sau ce naiba vrei să te faci. Ha, ha, ha! Şi râsul lui sarcastic era un glonte de gheaţă, ţintit drept în inimă.

Iar râsul lui muşcător, însoţit de hăhăia tuturor, mă indispune şi astăzi încât, de câte ori mă trezesc în situaţii jenante, mă blochez. La fel ca în copilărie, anticipând reacţia interlocutorului la replica mea, mă simt ridicolă. Şi umilită. Dar cum aş putea uita râsul lui ca o răpăială de mitralieră...
- Ce om serios îşi pierde timpul cu prostiile, când sunt atâtea lucruri de făcut, punea paie pe foc şi tata, dintr-o solidaritate de neînţeles pentru mine.

Cu timpul, am descoperit şi alte ipostaze ale bărbaţilor care se adunau în sufrageria noastră. Desigur, aveau cu ce se mândri, admiteam eu, cu gândul la competiţia pe care o ghiceam între ei. Mă intriga însă faptul că nu respectau celelalte ocupaţii, şi nici pe aceia care profesau muzica şi dansul, pictura şi literatura, create pentru bucuria sufletului, cum mă susţinea mama, împăciuitoare.

Dar tot în anii aceia s-a mai întâmplat ceva... Ceva, ce mult timp n-am reuşit să-mi explic: de ce Andrei, a cărui viaţă de învingător o admiram cu toţii, iar verilor mei li se părea plină de aventuri şi succes, uneori se întuneca brusc, decretând:
- Viaţa e o curvă, băieţi!

Uimită, prima dată am întrebat-t pe mama, la ureche:
- Cum adică, mămico, viaţa e o curvă? Ce înseamnă asta?

Dar el a continuat cu acelaşi zâmbet rău, ce mă înstrăina:
- Ehei, puştoaico, ca să ajungi să scrii despre viaţă, trebuie să pricepi cum stă cazul cu macazul... Ha, ha, ha! Ca s-o înţelegi, trebuie mai întâi s-o călăreşti bine! După fiecare trânteală, să te ridici de jos şi s-o încaleci iar! Să mergi mai departe, pe drumul tău, oricât de greu ţi-ar fi. Pricepi? S-o duci unde vrei tu, Puştoaico, nu să te laşi călărit de ea! Am dreptate, Şerpoaico? Mama ei de viaţă!

Dar cum să-l fi luat în serios când, relaxat dintr-odată, ridica paharul cu vin şi le făcea cu ochiul celorlalţi, a căror veselie, mie mi se părea forţată... Îi priveam intrigată, neştiind dacă să mă supăr că nu mă luau în serios, ori să râd odată cu ei? Mă speria însă râsul lui resemnat, în care neputinţa era învinsă de răutate...

Intrigată de reacţiile lor contradictorii, nu le mai pricepeam veselia. Oare, ascundeau ceva? Şi dacă da, ce anume? Nu le înţelegeam jocul, evident pentru toată lumea, sau viaţa lor era plină de secrete? Poate chiar falsă? În timp ce eu îmi trăiam vârsta cu sinceritate...

De multe ori am auzit poveşti relatate de câte cineva din familie, al cărui erou era, evident, Andrei. De fiecare dată îmi aminteau de râsul lui înstrăinat şi de izbucnirile ciudate faţă de Paula, însoţite de apelativul "Şerpoaică"! Prima dată mi s-a părut o insultă, dar eram prea confuză, sau contaminată de falsul lor entuziasm, ca să pricep sensul poreclei.

*
Într-o duminică timpurie de primăvară - cred că eram în gimnaziu - era aniversarea tatei. Ospăţul, la care participa familia extinsă, era pe terminate, iar adulţii, ajunşi la cafea şi coniac, fumau luându-se parcă la întrecere. Pentru că nu suportam fumul, am ieşit în grădină. Întinsă pe şezlong, lângă tufele de trandafiri abia înfrunzite, urmăream norii de pe cer cu gândul la Noni, băiatul cu care dansasem în noaptea de revelion. Nu-mi explicam de ce nu mă căutase... Prin ferestrele deschise auzeam replicile şi râsul musafirilor şi, imaginându-mi că ascult o piesă la radio, eram numai urechi. Paula se lăuda cum îl readusese la viaţă, pe Andrei:
- Andi a amânat operaţia de bilă din cauza uzinei. După ultima criză, n-a mai avut de ales. L-am internat la Urgenţă. Operaţia n-a fost uşoară. A durat... ore. Din cauza pietrelor. Mari cât ouăle de prepeliţă. Le-am luat acasă. Le ţin într-un borcănel. Ca Bertişor să-şi amintească de Doamna în negru. Doar aşa o să ţină regim..., povestea ea, sacadat.

Reconstituind secvenţe din scena descrisă, m-a pufnit râsul. Mi-l imaginam pe "Magician" la Reanimare, inconştient, iar pe "Şerpoaică" donându-i sânge! Ce mare lucru? Nu era nimic extraordinar în chestia asta, ca să povesteşti tuturor cum l-ai salvat...
- Altceva a fost interesant, a intervenit Andrei, răspunzând parcă gândului meu şi preluând povestea. M-am trezit cu o senzaţie ciudată, dar eram incapabil să mă mişc. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Însă, pe măsură ce aburii anesteziei se risipeau, am simţit o răceală de gheaţă, sub operaţie. Ştiţi voi unde. Eram confuz. În mod curios, adierea polară devenea tot mai puternică, ba chiar mă înfierbânta. Nu ştiam dacă visez, am halucinaţii de la anestezie sau pornisem pe ultimul drum? Dar, pe măsură ce răceala se schimba în fierbinţeală, descopeream cu satisfacţie că "domnul şarpe" se trezise la viaţă şi se învârtoşa tot mai tare, învingător în ostilităţile cu Doamna în negru. Gata de luptă, se înfierbântase rău, ba chiar se nărăvise, când am auzit vocea Şerpoaicei:
- Aşa, băiatule! Trezeşte-te! Bine ai revenit, iubitule! Vezi cum te învie Şerpoaica-Vrăjitoare? izbucnise în râs Paula...
- Ce faci, Şerpoaico? Şi aici vrei să mă manipulezi!? Ha, ha, ha...

În timp ce Andrei îşi încheia povestea, hohotind alături de ceilalţi, eu descopeream, uimită, cât de vulgar suna râsul celor din familia mea. Departe de a intui adevărul, relatarea celor doi şi hohotele tuturor îmi sugeraseră o necunoscută din relaţiile adulţilor. Am fost intrigată şi dezamăgită. Înstrăinată şi revoltată, fără să pricep exact ce mă deranja. Oameni în toată firea, nu pricepeau diferenţa între a iubi şi...

Andrei avea dreptate: nu eram doar naivă, ci şi ignorantă!

Intuisem însă, şi acesta e singurul meu merit, că Magicianul şi Şerpoaica nu erau porecle alese la întâmplare, ci ascundeau ceva misterios, sau dubios, la care nu aveam acces. Deocamdată!

De unde să fi ştiut, atunci, că între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, sau în relaţia dintre un bărbat şi o femeie există şi alte zone decât cele roz, încântătoare: zone gri, de trecere, unele inconfortabile, altele chiar detestabile, băltind în indiferenţă sau clocotind în întunericul urii? Oricâtă imaginaţie aş fi pus la bătaie, era imposibil să pricep viaţa lor de dinainte şi de după căsătorie.

Despre Paula ştiam puţine lucruri. Uneori, îmi plăcea cum se îmbracă, alteori nu, cu rochiţele ei de fetiţă, luate de la Romarta copiilor! Dar nu arăta rău aşa, subţirică, cu părul negru ca abanosul şi sprâncene subţiri, ce îi subliniau verdele ochilor cu străluciri de smarald. Buzele, rujate în culori tari, le ţinea ţuguiate, pregătită parcă pentru sărutat. Uneori, i se zărea vârful ascuţit al limbii. Dar nu sunt sigură dacă era un tic sau o făcea intenţionat. Altfel, nu aveam nimic cu ea. N-o iubeam şi n-o uram. O acceptam lângă Andrei ca pe o prezenţă agreabilă, sau mofturoasă, după toane...

Totuşi, uneori, mă întrebam: de unde, până unde, Şerpoaica?

Iniţial, porecla păruse o glumă a lui Andrei - singurul care i se adresa astfel, cu un amestec de ranchiună poleită cu afecţiune ironică. Porecla prinsese imediat, preluată de unchi şi mătuşi, cu conotaţii peiorative şi folosită doar în absenţa Paulei. Mai târziu, am remarcat că îndată ce apărea în încăpere, veselia înceta brusc şi se instala o tăcere ostilă, dar privirile, gesturile şi vorbele în doi peri erau de neînţeles pentru mine. Nu pricepeam ce se întâmplă dar, din solidaritate feminină, eram gata să sar în apărarea ei. Convinsă că îl cunoşteam suficient de bine pe Andrei, cât să-l admir şi să-l detest pentru răutăţile lui, eram sigură că totul pornise de la el.

Cum nu puteam să-l urăsc, îl ţineam la distanţă, ca pe cineva despre care ştii că te poate răni oricând, din capriciu. De ce suporta?

Peste mulţi ani, aveam să le aflu povestea... De neimaginat!

Andrei şi Paula se cunoscuseră imediat după război, în tinereţea lor utemistă, îndeplinind diferite sarcini de partid, pe teren. Cu timpul, relaţia devenise mai mult decât profesională. Comod şi sentimental, el a fost impresionat de devotamentul ei, care îi apărea mereu în preajmă, îl urma în diferite oraşe, unde era trimis, şi îi aducea dovezi de iubire, până când i-a propus să se mute împreună. El avea îndoieli. Ţinea la libertatea lui. Ea a insistat: dovezi de fidelitate, declaraţii, scene de gelozie...

Între timp, Andrei era tot mai căutat, ocupat cu construirea unei uzine la Satu mare, apoi, la Braşov chemat mereu la Bucureşti cu sarcini de partid şi administrative, urmat de prieteni şi... femei.

Paula era prezentă şi ea. Îl căuta, apărea şi ea peste tot, unde el avea treabă, copleşindu-l cu devotamentul şi atenţiile ei, dar şi cu apropourile tot mai frecvente de căsătorie...

El răspundea în doi peri, râzând. O săruta, se iubeau şi pleca mai departe, în treburile lui.
Ea rămânea din nou singură.

Când, la începutul anilor şaizeci, s-a schimbat garnitura politică în ţară, printre primii excluşi din partid a fost şi Andrei Kovaci.

Stupefiaţi de căderea lui neaşteptată, familia şi prietenii au fost convinşi că de hac i-au venit ambiţia şi vanitatea, amicii de pahar şi femeile-trofeu, cu capriciile, slăbiciunile şi isteriile lor. Sanguin şi autoritar, uneori poate şi nedrept - gândeau apropiaţii -, lăsase pe drum destui duşmani, dispuşi să se răzbune.

Ipoteze, vini închipuite, până când s-a aflat: Cauza? O anonimă!

Delatorul susţinea că Andrei luptase pe frontul de Est şi, la Odessa, trăsese în civili. Autorul putea fi oricine dar prost informat...

Însă odată exclus din partid, Andrei n-a mai fost director. S-a întors la munca de jos, în secţia de montaj... Nu mai era decât un muncitor oarecare. Dar a învăţat lecţia: importantă e Meseria! A luat-o de la capăt. A lucrat ca muncitor mecanic - doar făcuse profesionala la Atelierele Leonida şi, imediat după război, terminase liceul la Aurel Vlaicu. În toamnă, s-a înscris la Politehnică. Noaptea lucra, iar ziua mergea la facultate. Ca un adevărat cal de rasă, cum s-a considerat mereu, avea să se ridice, să se scuture de praf şi de apele murdare - injurii şi vini imaginate -, şi s-o ia de la capăt.
El, Andrei Kovaci, nu era un înfrânt! îşi repeta cu încrâncenare.

Paula a fost cea mai revoltată. Părea să sufere mai mult decât el, mai mult chiar decât prietenii şi familia. I-a rămas alături, devotată şi plină de atenţii. Făceau dragoste şi asta l-a ţinut în echilibru.

Din nou, i-a propus să se căsătorească!

El i-a atras atenţia că nu mai e director, nu are serviciu, nici casă şi nici maşină. Nu are ce să-i ofere. E doar un muncitor mecanic, student seralist, iar în următorii cinci ani, nu-i va fi deloc uşor...

Ea a insistat. Dacă nu acceptă, nu ştie ce prostie va face, pentru că îl iubeşte, nu poate trăi fără el! E bărbatul vieţii ei, bla, bla, bla...
Femeie de caracter! a gândit Andrei şi a prezentat-o familiei.
De ce s-ar mărita Paula cu un proaspăt exclus, trimis la munca de jos, simplu mecanic?, se întrebau foştii colegi, prietenii şi familia.

Chiar dacă erau suspicioşi, au acceptat-o, după prezentarea lui: "femeie de caracter!" După câteva luni, s-au căsătorit.

Epurată ea însăşi, din funcţiile de partid în care activase până la mijlocul anilor cincizeci, Paula nu avea o meserie. De fapt, nicio pregătire. S-a calificat la locul de muncă, într-o fabrică de ţesătorie...

Hotărât să-şi demonstreze nevinovăţia, Andrei a adunat documente şi martori din timpul armatei, demonstrând că anonima era o minciună. Nu participase la asediul Odessei pentru că, rănit într-o primă ambuscadă, fusese trimis în ţară după câteva zile.

Martorii citaţi i-au confirmat declaraţiile: În 1941, Andrei Kovaci era doar un răcan de douăzeci de an, trimis pe frontul de Est. Dacă refuza ordinul, ajungea la Curtea Marţială. N-a apucat să lupte, pentru că, rănit într-o ambuscadă, a fost trimis în ţară cu primul eşalon de răniţi. Prin urmare, nu avea cum să participe la ofensiva asupra Odessei... Anonima e o minciună fără acoperire.

Curând, a fost dovedită falsitatea anonimei şi Andrei a fost exonerat de orice vină. Dar cine putea fi delatorul, care provocase excluderea şi destituirea lui, întorcându-i viaţa pe dos? Toată lumea făcea pronosticuri, însă ipotezele erau infirmate pe rând...

Şi totuşi, cine era autorul anonimei?, se întrebau cu toţii.
De neimaginat! Autorul era Paula, "femeia de caracter"!

Andrei n-a crezut. Pur şi simplu nu voia să admită adevărul:
- Cum ai făcut o asemenea ticăloşie, nenorocito? După ce că ai trimis anonima aia mincinoasă la CC şi la Minister, ca să dea cu mine de pământ, ai venit la uşa mea ca o căţea în călduri! Şi te-am mai luat şi de nevastă!
- Dar eu te iubeam, Bertişor... i-a argumentat, spăşită, femeia de caracter. Plângând şi pledându-şi cauza sub stindardul iubirii, i-a servit drept argument devotamentul şi sacrificiile făcute pentru el în timpul studenţiei: munca la ţesătorie şi pierderea sarcinilor...

Momentul cel mai şocant pentru Andrei a fost însă acela în care, Şerpoaica s-a repliat, transformând anonima, cu tupeu, într-un atu:
- Sincer, iubitule! Altfel, te-ai mai fi uitat la mine? Şi apoi, nu se zice că în dragoste şi în război totul e permis!?

Evitând un gest violent, el şi-a adunat câteva lucruri şi s-a mutat.

Pentru toată lumea, rude, prieteni şi colegi, era de neconceput că Paula, "femeia de caracter" îşi trădase bărbatul! Înscenarea fusese însă atât de măiastră, încât nimeni n-a crezut că îl lucrase ea singură.

Între timp, cu programul supraîncărcat - ziua, cursuri la facultate, noaptea, muncă şi învăţătură - Andrei arăta ca un dulău jigărit! În anul cinci, la insistenţele Paulei, a părăsit căminul şi s-a întors acasă. Şi-a luat diploma şi, cu ea în buzunar, s-a angajat inginer la Vulcan. Mai târziu, a fost promovat şef de secţie la Uzina mecanică. Îşi petrecea zece, paisprezece ore pe zi în uzină, prin secţii, trecând pe acasă doar să se schimbe şi, uneori, să doarmă...

Pe la sfârşitul anilor şaizeci, a fost reabilitat. Cu dosarul curat avea şanse s-o ia de la capăt. A refuzat orice funcţie politică. Învăţase lecţia: meseria pe primul loc! A lucrat câteva luni ca inginer şef, la fostele uzine Malaxa, iar după câţiva ani a devenit director.

Între timp, Paula s-a pensionat de boală - nimeni nu ştia exact ce are -, devenind casnica perfectă. Excesiv de pedantă, atuul ei era acum confortul lui Andrei. Era gata să facă orice sacrificiu, să născocească orice minciună, pentru a rămâne lângă el.

Evident, n-a mai divorţat!

Ce s-a întâmplat cu Andrei? Ca să stabilesc momentele importante mă orientez după cronologia exploziilor lui de furie, când decreta că viaţa e o curvă. Şi apoi? A ajuns oare să se amăgească, că în numele iubirii totul e posibil? Chiar şi trădarea? Nu reuşesc să-l înţeleg.

De fiecare dată când ne întâlnim, în ocazii rare, nu pot să nu mă întreb: Cine pe cine a pedepsit? De ce s-a însurat cu Şerpoaica? Din generozitate, slăbiciune sau comoditate, sătul să lupte, când a înţeles că intrase într-un cuib de şerpi? S-a contaminat de ipocrizia Paulei? Sau, anesteziat de succes, a acceptat să coabiteze...

După douăzeci de ani, atmosfera în familie încă se tensionează când Andrei "explodează" într-un zigzag de replici colorate, ce alternează cu scâncetele Paulei şi resentimentele mătuşilor, sporind deprimarea mamei, care îşi adoră fratele. Însă cele mai dificile momente pentru mine sunt acelea în care asist cum Şerpoaica - devenită "tovarăşa de viaţă" a lui Andrei, printr-un mizerabil şiretlic -, continuă să joace în faţa noastră comedia fericirii!

În ciuda unor scene burleşti, relaţia lor supravieţuieşte, iată - din milă, comoditate sau lehamite -, într-o complicitate de elefant bătrân parazitat de Şerpoaică: trădarea poleită cu linguşeli...

Dar mai contează azi adevărul, bătrân şi bine fardat!?

(Textul face parte din romanul Cadril, apărut la Editura NOTAROM, Bucureşti, iunie 2018)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Două certitudini, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La bucătărie, Andrada Ionescu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gume de mestecat din cer, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Marea istorie se scrie chiar în timpul nostru, Ana Damian (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer