Marie Annick

Avea trei băieţi. Doi dintre ei cântăreţi la Operă. Cel de al treilea fecior, cel mai mic şi fistichiu, umbla hai-hui prin lume de mână cu iubita lui. Ultima convorbire o avuseseră când era undeva în Asia de Sud-Est, în plin sezon al ploilor.

În Paris ploaia lingea geamurile, fără nesaţ şi fără interes. Totul era umed şi răscopt, iar frigul era de fapt o lâncezeală cu miros de fum şi stofă veche.

Nu se ştia prea bine dacă avea să scape sau cât ar mai avea de dansat la marginea prăpastiei, cu umbra morţii pe umăr.

Chimioterapia o lăsă fără păr în cap şi deasupra ochilor. Glumea că acuma nu trebuie să şi-l scoată din nas şi să meargă la pensat. Că face economii ca să-şi ia un vin mai bun. Avea mişcări precise, repezi, de om care n-are timp să flecărească la nimicuri. Vorbea atât de înflăcărat de băieţii ei, că făcea spume la colţurile gurii, de parcă toate marile iubirii de mamă, se prelinseseră acolo.

Era profesoară de matematici, făcuse în trei ani trei copii şi-i crescuse între vacanţe cu rulota, caiete de exerciţii şi afaceri imobiliare. Calcula repede, avea fler la ocaziile ce nu trebuiau ratate, ştia să convingă oameni.

Însă nu ştia să citească în taina timpului măsurat pentru viaţă.

Nesimţitul de patron al clătităriei unde mersesem ultima oară îi sugerase să nu bea vin roşu şi aproape că o certase într-un mod urât că condusese singură până acolo. Ea l-a trimis la dracu' şi i-a spus să se întoarcă de acolo cu o sticlă de rosé.

Patronul s-a executat, am mâncat până burţile ne ieşiseră din malurile de sub centuri, iar Annick a murit peste trei săptămâni. Stagiunea de la operă şi sezonul musonilor erau pe sfârşite.