Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Maestru


Sanda Golopenţia

15.09.2018
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îmi vorbea de un an în timpul căruia fusese, fără întrerupere, trist. Îl lecuise atunci doctorul Bruckner şi continua să ia, ascultător, medicamentul miraculos. Timpul, o disciplină ereditară graţios conţinută îl ajutaseră să-şi construiască o voioşie secundă. În decorul sărac şi sumbru al adolescenţei şi maturităţii noastre sufocate, a fost un profesor matern, preocupat să închege (şi apoi să dezlege uşor) câte o clipă perfectă, să rotunjească un destin, să descifreze grijuliu vocaţii. Când s-a îmbolnăvit şi a fost internat la spital, lucrul s-a întâmplat de două ori pe vremea în care lucram încă la "institut", am fost cu toţii descumpăniţi copilăreşte. Cloşca cu puii de aur.
 
Îi spuneam maestrul sau magistrul şi vorbele i se potriveau. Îmbrăcat în costume gri care nu se înnoiau, cu faţa de un roz atent şi sigur asortat de ani, spre a le înviora parcă, stofelor neostentative, scotea te miri când din buzunar câte o batistă uriaşă, imaculată, vaporoasă şi o flutura complice, bucurându-se tânăr de irupţia purificatoare a lavandei impecabil orchestrate - avea un loc, la Paris, de unde o cumpăra, în sticluţe mici cu formă ciudată - şi captându-ne în plăcerea, augmentată ludic prin mimare, priviri jucăuş copleşite aruncate spre tavan sau cer, într-o dulceaţă a trăitului care ne rămăsese necunoscută.
 
În fiecare duminică, pe ploaie sau zăpadă, primăvara ca şi toamna, mergea la munte invitându-ne, pe rând, să-l însoţim. Ritualul era alert şi ziua luată în stăpânire cu artă hotărâtă. Urcam în maşina neagră pusă la dispoziţie de garajul Academiei şi pătrundeam în spaţiul magic al jocului de-a duminica (sau de-a Harun-al-Raşid). Alternând neaşteptat tăcerea privitului spre scena larg deschisă a şoselei - a semănăturilor, a satelor ciorchine, metonimic a ţării - cu o conversaţie în care, neobosit, voios, eliberat de zgura săptămânii, maestrul povestea, întreba, se interesa, reflecta. Niciodată nu am întâlnit, mai indefinisabil cumpănite, liniştea şi vorba, frângerile de ritm, orchestra acompaniatoare a micilor zgomote de fond, acordări rapide ale coardelor vocale, tuse şiret prevestitoare, oftat vioi, care dădeau contur cuvintelor şi volum râsului, tăcerea răpusă apoi şi aţipitul instantaneu din care ieşea împrospătat spre a, din nou, râde, istorisi, schiţa, mima. Avea un dar al poreclei în care întrevedeam generaţii de boieri botezând sau numind în funcţii pe cei din colţul de lume hărăzit lor spre îngrijire răspunzătoare. Ştia să întrebe, neaşteptat, interesat real şi total de câte un fapt, ca un romancier care verifică un detaliu, ca Proust plătind câte o orchestră spre a se deplasa la el în apartament şi impunându-le muzicienilor să treacă, fără explicaţii, de la o fărâmă de concert la o moleculă de simfonie, niciodată permiţând atenţiei să se desprindă sau depărteze de ce-1 preocupa cu adevărat şi tainic. Abrupt cu o curtenie desăvârşită, relua ades în conversaţie un gest delimitator pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni altul în afară de el. Mergeai în vizită, stăteai de vorbă azvârlind şi prinzând mingi dezinvolt şi subtil ghidate, în întreţeserea simplă de replici se configurau, savant abandonaţi spre meditaţie ulterioară în de unul, sâmburi miezoşi. Subit, maestrul se ridica în picioare, radios în ilicul uzat auriu din piele de căprioară, te apuca de braţ a revelaţie, capriciu, forţându-te să te ridici de pe scaun la rându-ţi fără să ştii prea bine de ce şi te conducea, sigur, mulţumit, grăbit, irevocabil, spre uşă. Fără o vorbă. Moment zen. Îşi lua apoi surâzător rămas bun şi plecam voioşi, uşori, după o întâlnire în care nu încăpuseră timpi morţi, prelungiri anoste sau destinderi needucate nici de o parte nici de alta. M-am întrebat de multe ori dacă aţipitul, atribuit de cei mai mulţi vârstei, nu era, în cazul maestrului, utilizat ca alibi, dozat atent spre a-i permite ieşiri de salvare: din prizonieratul dialogului nestrunit, din spaţiul strâmt al împreunătăţii indiscret continuate şi ameninţând să vireze spre plictis sau relaxare indecentă.
 
Ajunşi la punctul ales pentru a începe urcuşul, o porneam încet. Cu şapcă pe cap, bâtă în mână şi pas ciobănesc, magistrul dădea întâietate pe o vreme pădurii, muntelui, frunzelor care mureau parfumat, aromei de zăpadă, soare, sau ghiocel, întorcându-se spre noi doar pentru un licăr de admiraţie radios inclusivă în privire cu, în plus, uneori, o spirală a mâinii, ceva între rotirea subtilă de poignet feminin în fandango şi înălţarea spre împărtăşanie a potirului bisericesc, repede mascată însă sub mişcările anonime ale drumeţirii.
 
Nota gravă, întotdeauna prezentă, într-o privire rapid deviată, un ce întrebător în numele pe care ţi-1 enunţa afectuos, a titlu de fragment vorbit şi a convocare irezistibilă, a fost rareori pusă în cuvinte, propoziţii, fraze. Traversam vremuri aspre, a le vorbi era superfluu şi risca, în plus, să fie falsificator. Răzbat în amintire clipe rare în care adevărul a fost totuşi rostit public de un maestru Diogene. Declarându-se, bunăoară, tam-nesam şi aproape brutal, un cerşetor cu mâna mereu întinsă (către Academie, către partid, către guvern, înţelegeam, completând elipse; pentru el însuşi, pentru fiecare dintre noi, pentru bruma de cărţi, reviste şi instituţii adăugam apoi în gând; gâtuit, cu lehamite, istovit, până când? plutea întrebarea şi în el şi în noi). Se scutura apoi, râdea vorbit, declarativ, delicat voluntar, şi ne punea în mână câte o fărâmuţă de hârtie pe care notase un gând pentru unul sau altul, o indicaţie bibliografică, o întrebare cât un cui, o idee de volum. Sau întrebându-se, din senin, de ce nu ne citează nimeni, niciodată, nicăieri în ţările în care viaţa curgea mai bogat, dar nu mai generos. Mirându-se, alteori, de scriitura sprinţară, captivantă, vioaie a literaturii de specialitate în Occident faţă de un ce înecăcios, răbduriu, resemnat şi devitalizat în cea auto-cenzurată, purecată, scuturată, dărăcită şi răsverificată de la noi. Mirosind sau pipăind pofticios hârtia bună pe care se tipăreau cărţi şi mai mari şi mai mărunte, se scriau scrisori oarecari, se dactilografiau articole obişnuite într-un aiurea paradisiac al editurilor alintate din culturile prospere.
 
Când, în 1969, a vizitat Statele Unite trecând pe la Bloomington, unde mă aflam, a fost fericit să descopere pe campusurile universitare un tineret român, sănătos şi vesel cu plinătate simplă, şi, la New York, zgârie-nori pe care i-a asemuit brâncuşian cu brazii de acasă. S-a grăbit apoi să plece înapoi, spre tinerii mai palizi şi mai necăjiţi de la noi, de care se simţea legat prin solitudini şi resemnări tacit şi în de unul respinse (reconduites ar spune francezii, cu o vorbă de care am nevoie dintr-odată) de la o zi la alta. Nevăzând vreo ieşire din marasmul general. Dar întrezărind o mie şi una de soluţii de detaliu, de poteci care să favorizeze dăinuiri, să asigure trecerea spre altă generaţie şi alt timp, să uşureze aşteptarea şi să permită recunoaşterea fără greş a prilejului, care era să vină odată şi odată, de asta maestrul nu se îndoia şi aici se situa partea lui de neînfrânt, i-o simţeam, ştiam, încercam s-o deprindem.
 
Andriana Fianu (ed.), Al. Rosetti în evocări, Bucureşti, Editura Minerva, 1995, pp. 133-135

Texte din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Două certitudini, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La bucătărie, Andrada Ionescu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gume de mestecat din cer, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Marea istorie se scrie chiar în timpul nostru, Ana Damian (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer