Păcatele Anei

E firesc să fie emoţionat, îşi spuse Ana, mulţumită că Alexandru îşi va întâlni copiii... Nu-şi făcea iluzii că vor mai ajunge la ea în acea seară. Era deja târziu şi cerul, încărcat de nori negri, arăta că va ninge. Foarte probabil avionul va avea întârziere...

Cum trecuse de ora nouă, după alergătura de peste zi şi roboteala în bucătărie, intră la duş. Îi trecu prin minte că baia era un loc de purificare. Trebuia să recunoască: era meritul lui Daniel. Cum de n-a înţeles nevoia lui de spaţiu? Şi ideea de purificare..., se întrebă, în timp ce ieşea de la duş.

Deschise televizorul, sperând să găsească o emisiune amuzantă. Jurnalul de seară se terminase şi urma programul festiv, de trei ore... Puse foenul în priză dar, după câteva flame şi scuturături, aparatul se opri. Şi odată cu el, televizorul. Asta îmi lipsea! Să mor curentată de sărbători... Nimic nu-mi reuşeşte în ultima vreme. Desigur, e un scurtcircuit, îşi spuse, şi scoase aparatele din priză. Nu şi frigiderul.

Controlă lumina, apăsă butonul de siguranţă şi deschise televizorul. Făcea dungi. Îi trecu prin minte că antena e de vină. S-o fi deplasat din cauza vântului. Logic! Trebuie fixată şi gata, îşi spuse, hotărâtă să rezolve problema. În cămară, avea o cutie cu scule rămase de la Daniel. Luă cheia franceză, câteva piuliţe şi se sui pe scaun...

Cu părul încă ud, deschise geamul, înfiorată de rafalele reci ce îi săgetau capul. Ce mare lucru, se încurajă ea, păşind pe pervazul fereastrei, în timp ce apuca braţul de fier pe care era fixată antena. Încă puţin, şi încă... A avut dreptate, doar că piuliţele erau prinse într-o peliculă de gheaţă. Se întinse la cele de pe aripa stângă, încă puţin..., ce păcat că nu e mai înaltă! Se agăţă de antenă şi mâna i se lipi de stratul de gheaţă... pervazul dispăruse de sub tălpi!
- Alo!? Mă aude cineva? Îşi făcu vânt până la creanga teiului ce lovea în fereastră. Demult voia s-o taie, bine că n-a făcut-o. Se prinse de ea, cu mâna dreapta rămânând agăţată între fereastră şi copac, în timp ce halatul flutura în rafalele vântului ca un imens păianjen alb... Era prizoniera iernii... Ce titlu haios, îi trecu prin minte: "prizoniera prostiei sale"! Nu putea crede că i se întâmplă aşa ceva... Tocmai ei... mai spuse, alunecând pe trunchiul îngheţat... Afurisit televizor. Afurisită antenă! Afurisită... şopti, cu gura plină de zăpadă.
- Ajutooor! strigă din nou, dar nu-şi mai auzi vocea. Cine s-o audă? Era noaptea de revelion, cu toţii stăteau la masă, mâncau, beau şi se distrau cu muzica dată la maxim, se zgâiau la televizoare, încântaţi de fericirea lor tembelă, cu iluzia unui strop de libertate - furată de la bulgari. Strigă din nou:
- Hei! Nu mă aude nimeni? Aţi surzit cu toţii? Ajutor! Cineva trebuie să mă audă, cineva trebuie... Acum, unde eşti Tu, Doamne, cu grija Ta pentru sufletele căzute în păcat? întrebă, constatând că, şi pierdută în albul zăpezii, era la fel proastă şi trufaşă!
- Doamne, Dumnezeule, încercă să negocieze, pe un ton conciliant, ia-mă la Tine, dacă Tu crezi că fac umbră pământului degeaba... Dar, rogu-Te, iartă-mă pentru greşelile, ştiute şi neştiute, pe care le am; caută şi Tu putinţele şi neputinţele mele şi ia-mă în grija Ta! Dacă nu aici, pe pământ, atunci acolo, în Cer. Şi curăţă-mă, Doamne, de ele, că nu e om să nu aibă păcate...

Uite, mărturisesc: încă din copilărie am adunat o mulţime. Unul dintre ele a fost şi a rămas prostia! Nu râde. Prostia izvorâtă din naivitate şi ignoranţă, iar mai târziu, din insolenţă şi trufie. Mereu am crezut că lucrurile sunt ceea ce par şi... că sunt eu grozavă! Dar Tu, Doamne, ştii cum am plătit pentru păcatul ăsta de fiecare dată.

Un alt păcat al meu este invidia! Mereu mi-am invidiat prietenii din copilărie. Cel mai mult pe Rodica şi Sandu, pentru că, fiind mai mari, erau pionieri şi eu nu. Îi invidiam pentru uniformă şi cravatele roşii ce fluturau în vânt, pentru insignele şi tresele ce îi ridicau deasupra noastră, a copiilor din cartier, când se salutau cu mândrie: "Salut voios de pionier!" Şi, recunosc..., poate mi-am invidiat puţin şi verişoarele-mirese, ca nişte Cosânzene coborâte din poveste...

Cu timpul, mi-am detestat invidia şi am învăţat s-o înving. Îmi place să cred că am şi reuşit, dar numai Tu ştii, Doamne, dacă nu mă amăgesc. Te rog să mă ierţi şi să mă ajuţi să nu mai cad în păcat!

Apoi, trebuie să-Ţi mărturisesc, Doamne, că de multe ori am fost laşă... Dar nu atât de frică, cât de ruşine. Laşitatea asta, să ştii, că e cel mai greu de învins, pentru că în fiecare zi poţi cădea în capcană. Mai ales dacă o numeşti echidistanţă. Echilibru. Diplomaţie. Aşa încât fermecată de obiectivitatea mea, rareori am reuşit s- depăşesc. Poate că e ceva genetic? Sau Tu, Doamne, nu prea le ai cu Genetica?

Iartă-mă, că sunt insolentă. Cel mai mult am păcătuit din orgoliu sau trufie, cum îi zici Tu: adică, cred mereu că am dreptate..., pentru că sunt, sau vreau să fiu dreaptă... şi de aceea, nu greşesc! Un alt fel de trufie, nu-i aşa? Aşa am descoperit că păcatul ăsta, trufia, are o mulţime de înfăţişări: nerăbdarea şi neascultarea, dorinţa de a ieşi în faţă, fără merit şi fără măsură, asumarea puterii de a dispune de viaţa altora şi, mai ales, sfidarea Ta, Doamne. Ştii, doar că mai mult decât în Tine, am crezut mereu în ştiinţa savanţilor; în găurile negre şi în energia materiei, decât în Rai... Chiar aşa... Cum îndrăznim noi, oamenii, în trufia noastră, să credem că putem distruge, ceea ce nu putem crea - Viaţa? Poţi să mă lămureşti?

Un alt păcat al meu, Doamne este intoleranţa! Te rog să mă ierţi, dar ăsta e adevărul! Ştiu că sentimentele mele se manifestă adesea la extreme: aşa încât, ori iubesc necondiţionat ori sunt de o intoleranţă care mă sperie. De vină e neputinţa mea şi prostia... şi, cu siguranţă, trufia. Dar cine ştie câte alte păcate mă prind ca într-o pânză de păianjen... ca să mă piardă?

Trebuie să mărturisesc înaintea Ta şi păcatul risipirii. Dar n-aş vrea să cad iar în păcatul trufiei! Numai Tu ştii, Doamne, dacă am risipit ceea ce mi-ai dăruit - energie, iubire, tinereţe, sănătate..., după câtă putinţă mi-ai dat. Între noi fie vorba, eu nu sunt mulţumită deloc! Se pare că nu degeaba se spune, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere? Doar atât am primit de la Tine sau n-am ştiut eu să-Ţi sporesc talantul! Dacă aşa e, rogu-Te, Doamne, să mă ierţi...

Şi acum, trebuie să-şi mărturisesc cel mai mare păcat al meu! (zic eu, dar cine ştie?). Paradoxul e, Doamne, că, deşi cred în Tine, am păcătuit prin necredinţă... sau, mai exact, credinţa mea e relativă... dacă înţelegi ce vreau să spun? Sunt sigură că înţelegi, că doar Tu le ştii pe toate! Acum, nu că vreau să mă scuz, dar trebuie să ştii că totul a început în copilărie, în familia noastră "internaţionalistă", ca să zic aşa.

Tu, Doamne, ştii la ce mă refer: că doar Te cinsteam la fiecare sărbătoare, ca şi la fiecare nuntă, botez sau înmormântare, când ne adunam, toate rudele, prin alianţă: olteni ortodocşi şi ardeleni greco-catolici, secui calvini şi saşi luterani, italieni şi polonezi catolici, baptişti sau de rit mozaic, şi chiar atei... nu conta! Cu toţii credeam în Tine, dar fiecare în felul lui, într-un fel mai... aparte, ca să zic aşa, mai lejer, Doamne iartă-mă! Adică, era de la sine înţeles că Tu, Atotputernicul, ne vezi şi ne păzeşti din lumea Ta, din Cer, atât cât poţi, şi îţi eram recunoscători cu toţii. Însă eram indiferenţi la schismele milenare şi canoanele bisericeşti, pentru că, sincer, nu le înţelegeam subtilităţile. În lumea în care trăim, inundată de tot felul de informaţii, e şi foarte complicat. Dar cu toţii credem în Tine, Unicul, respectam ritualurile fiecăruia dintre noi şi Te cinstim, Doamne, fără altceva de împărţit între noi, decât bucuria, bucatele şi urările în cinstea Ta... Asta e. Acum, poţi să mă judeci, Doamne!

Dar să ştii că din copilăria mică, de când spuneam Tatăl nostru, am avut o credinţă sfântă în Tine. Iar Tu, Doamne, m-ai ridicat până la Tine pe un fir nevăzut şi m-ai învăţat să aleg Binele şi să-l fac în tăcere: cu bucurie şi iubire de oameni, indiferent de culoare, neam, confesiune sau înfăţişare. De câte ori a fost să mă pierd, nu ştiu cum ai ştiut, dar Tu, Doamne, m-ai salvat...

Mărturisesc însă că nu cred în cruci repezite pe stradă, în tramvai, la cârciumă sau discotecă, cum mai fac unii după ce ies din casa Ta, şi apoi mint, înjură sau ucid! Şi nu cred, nici în îngenuncherea oamenilor, la propriu şi la figurat, aflaţi în suferinţă, umiliţi şi dispreţuiţi pentru ceea ce nu sunt sau nu au... Dacă, aşa cum se spune, Doamne, suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Ta, unde mai e demnitatea Ta şi a noastră, Doamne, când vezi cum ne târâm în faţa trimişilor Tăi pe pământ? Mai poate fi vorba de iubire, dacă priveşti doar cum ne ucidem fraţii şi părinţii, cum ne batjocorim femeile şi copiii... Ai uitat, oare, de Fiul Tău!?...

Insolenţa mea ţi se pare trufie? Iartă, rogu-Te pe păcătoasă... Dar trebuie să ştii, Doamne, că din clipa în care m-ai pus să aleg pentru prima dată, eu am crezut mereu în legătura noastră secretă... Mai ţii Tu minte, că eram mică, pitică, poate la grădiniţă, când un copil a aruncat piatra şi m-a lovit în ochi!? Am vrut să-l lovesc... Şi atunci, Tu sau un înger al Tău mi-aţi cerut să aleg de partea cui sunt: a Binelui, şi, atunci, trebuie să fac numai bine, orice mi s-ar face; sau a Răului, ca să răspund răului făcut de ceilalţi, cu rău...

Am înţeles şi am ales, Doamne. A fost prima alegere la care m-ai supus şi de atunci, încerc să aleg binele, ori de câte ori mă pui la încercare..., chiar dacă unii mă consideră fraieră...

Dar, poate că nu eu te-am ales, pe tine, Doamne, cum trufaşă am crezut mereu, ci Tu ai ales să ai grijă de mine... Aşa încât, dacă vrei şi dacă poţi - şi Tu poţi orice, dacă vrei, Doamne, iartă-mi rogu-Te, cele şapte păcate şi pe toate câte le voi fi având! Merg pe mâna Ta, sau a Îngerului Tău, Doamne, îşi încheie Ana socotelile cu lumea, visând căldura unui soare imens şi îngerul care...

- Trezeşte-te, Ana! Mă auzi? Trezeşte-te...

... Iluzii, îşi spuse, zvâcnind la timbrul vocii pe care o aştepta de mult. Desigur, visa. Alexandru era la aeroport, aşteptând copiii...

Când îşi regăsi trupul sub mângâierea caldă şi senzuală a apei şi, odată cu el, liniştea, se refugie în sine, asemenea delfinilor eşuaţi pe plajă sau elefanţilor, bătrâni ori bolnavi, care se retrag în întuneric...
- Ana, te rog, trezeşte-te! Ce-i cu tine..., auzi ca prin vis.

Visa oare? Îşi mărturisise păcatele înaintea Lui, aşteptând să-şi primească pedeapsa. Mai credea că visează dar, în scurtele clipe de luciditate, realiză starea jalnică în care se găsea. Alexandru o ţinea în braţe ca pe un sac de cartofi, în cadă, sub duşul cald. Se detestă pentru porcăria de situaţie la care martor era tocmai el şi murmură:
- Patetică... şi ridicolă...
- Ana, sunt aici, mă auzi? Trezeşte-te!

Nu înţelege cum a devenit un simplu obiect, manevrabil după voinţa altcuiva? Îşi imaginează ipostaza caraghioasă în care a fost descoperită. De jenă, ar vrea să dispară.

Convins că mângâierile şi tandreţea lui o vor trezi, Alexandru îi vorbeşte întruna, atent şi emoţionat, încercând s-o aducă la realitate.
Mai târziu, îi va relata întâmplarea, pe un ton neutru...

Ana dă semne de revenire. Simte căldura apei care duce cu ea frigul şi prostia, revolta trupului ei aflat în război cu sine. Nu spune nimic, uimită de prezenţa lui Alexandru, dar se cuibăreşte în braţele lui, ascultându-i şoaptele monotone, cuvinte pe care nu le poate crede, dar care sună ca o melodie, ce o încălzeşte, o luminează încât, tot mai crede că visează... Până când, îşi vede chipul, în oglindă:
- Ce mai e şi chestia asta haioasă?, întreabă răguşit şi îşi pierde echilibrul, gata să alunece în apa călâie mirosind a clor...

El o sprijină, când se apleacă peste chiuvetă şi bea asemenea unui animal însetat, vârându-şi capul sub jetul rece, ca să se contopească cu apa, să se întoarcă la începuturile lumii...

Brusc, se eliberează din braţele lui ca să-i arate că e bine...
- De unde ai apărut?

Priveşte chipul din oglindă şi râde încet, apoi mai tare, în timp ce, în minte se roteşte adevărul: Ce mutră cretină pot să am, dezbrăcată pe jumătate şi cu părul vâlvoi, ca o vrăjitoare! Sau un sac de cartofi.

Printre lacrimi, Ana râde de ridicolul scenei şi de ea însăşi, care plănuise o superbă noapte de revelion cu Alexandru...

De ce o sileşte să bea? Cu ochii închişi, ia totuşi o gură de vodcă... Apoi se schimbă în pijama...

*
Peste o oră, stă sub plapumă, ghemuită în fotoliu, în braţe cu tava pe care se lăfăie o porţie de salată boeuf, cozonacul şi paharele cu vin.

Soseşte Salvarea şi Alex plăteşte amenda:
- Îmi cer scuze! Nu mai e nevoie de internare, spune, servindu-l pe Asistent cu o vodcă. Acesta refuză băutura, dar primeşte plicul.
- Pentru deranj, şopteşte Alexandru, jenat, însoţindu-l la uşă.

Asistentul iese, aruncând un sec "La mulţi ani!"
- La mulţi ani, Ana, îi urează Alexandru, în timp ce, emoţionat, îi dăruieşte inelul pregătit de mult...

(Textul face parte din romanul Cadril, apărut la Editura NOTAROM, Bucureşti, iunie 2018)