Spui că aceste infinite prefaceri de boccea sunt de neînţeles. Poate. Cunosc şi cazuri în care, din superstiţie, oamenii nu-şi făceau geamantanul până în ultima clipă. Trăind mitul marelui ochi neadormit care vede tot ce gândeşti şi ştie tot ce simţi, cineva s-a îndârjit în sfârşit să nu ia cu sine, într-o plecare temporară plănuită a fi marea plecare, niciunul din obiectele la care se ştia că ţine în mod deosebit. Pentru ca bagajul să nu pară suspect. Pentru ca să nu fie întoarsă de la aeroport, cum se întâmplase în câteva rânduri cu oameni pe care-i cunoştea. A plecat lăsând casa plină de ce-i era drag, în orânduirea obişnuită, fără a îndrăzni să ia cu sine niciunul din obiectele, cât de mici, care ar fi putut destăinui ceva din gândul ascuns. Pregătirea, în acest caz, a fost pur negativă - cum poate fi depersonalizat la maximum bagajul controlabil, simptomatic şi, ca atare, potenţial trădător de stăpân.
Ca să ştii cu cine ai de-a face, trebuie să-ţi spun că, pentru mine, problema bagajului s-a rezolvat tot complicat. Mi s-a părut că el va trebui să cuprindă obiecte care au aparţinut părinţilor şi bunicilor, daruri de la unchi şi veri, lucruri de la prieteni - de sămânţă -, toate cărţile româneşti care-mi plac, obiecte ţărăneşti cu miros de fum sau de mujdei care să-mi aducă aminte de drumuri la munte şi câmpie. Mi-am luat lumea în traistă. Mulţi mi-au spus, în timp ce străbăteam Bucureştiul ca un dârzar, cu câte un covor subţiat sau sincer rupt, o lingură mare ciobănească pentru jintiţă sau o furcă lungă de un metru şi jumătate pentru ca toate să fie controlate şi ştampilate a expatriere, că exagerez. Că lumea se ia în cap. Alţii au fost alături de mine, în zorii îngheţaţi ai iernii 1979-80, spre a expedia de la poşta din spatele Operei, cu coadă, şase formulare şi multe pătrăţele de hârtie cu adresa destinatarului, pachete care să cuprindă mai puţin de trei kilograme de carte românească de după 1952.
Pentru cei dintâi, trebuia plecat simplu, tot între oameni ajungi, cărţi au şi ei, în alte limbi, dar despre aceleaşi lucruri, când cartea contează, de tors tot nu torceam şi o stână cere vocaţie, lucru tare greu de pornit în Americi. Le dau, până la un punct, dreptate. Dimineaţa beau însă şi acum cafea dintr-o ceşcuţă cu farfurie primită într-o primăvară însorită de la o prietenă care a ţinut să mi-o dăruiască pe insula din Cişmigiu, în zarvă de brotaci şi unduiri de galben. Îmbrac haine cu eticheta "I. C. Mondiala - Satu Mare", "Întreprinderea de confecţii Călăraşi", "Favorit" sau "Centrala industriei confecţiilor Bucureşti". Mă grăbesc ascultând de un ceas primit în România, pierdut cândva acolo într-o poiană pe valea Cernei şi, paradoxal, regăsit. Dau la o parte de la geam o perdea ştergar agonisită pe cine ştie ce meleag de tata. Am, în faţa televizorului, un autoportret de unchi cu care împart ştirile. Spăl, la bucătărie, farfurii şi ceainice ctitorite de prieteni. Pe scurt, trăiesc şi acum în geamantan. În geamantanul cocon. În geamantanul patrie.
Lupta, 1 martie 1985
Text din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017