Ostilitatea victimei

Imensa presiune pe care o introduce în existenţa noastră declaraţia de ostilitate a celuilalt, înţelegerea, pe care nu ne înlesneşte să o atenuăm, uităm, ocolim, a faptului că nu îi suntem pe plac, că nu ne stimează, că nu îi aducem nicio bucurie.
 
Zile în şir trec, aparent banal, introducându-ne însă în existenţă multe şi inocente asemenea declaraţii. Inocente, dacă e să avem în vedere intenţiile de fapt ale celor care le fac, de cele mai multe ori în zona subconştientă a acţiunilor lor. Necruţător distrugătoare dacă e să cântărim efectul pe care îl au asupra celui privit, marile surpări interioare pe care le stârnesc, acel nod în gât care le e uneori rodul.
 
Copil fiind, am îndreptat şi eu, către cei mai în vârstă decât mine, asemenea obscure şi naive declaraţii de ostilitate. Mi se părea că faptul că ei acceptă să trăiască viaţa pe care o trăiam cu toţii e o vină de neiertat. Cu ochii cruzi şi neîncercaţi de atunci nu vedeam că de pe feţe li se retrăsese zâmbetul, lumina aceea care e, atât de surprinzător de des, pe feţele adulţilor şi bătrânilor de aici, din America şi care era, atât de surprinzător de rar, pe feţele copiilor şi tinerilor din România. Îi priveam pe cei mai în vârstă decât mine fix, îndârjit, mut, a respingere şi fără înţelegere, cu durere şi apăsare. Mai târziu am aflat că percepeau toată această nerostire încordată, că ar fi vrut s-o oprească şi să-mi spună cum tot ce în adult displace curăţiei de copil încă crud, viaţa în durere, dăinuirea tenace, toate erau legate în parte şi de noi, de cele de făcut pentru ocrotirea noastră, pentru ocrotirea, în fapt, a preţioasei noastre nevitale capacităţi de a fi cruzi şi dârzi şi neînţelegători.
 
E greu de ştiut dacă ostilitatea pe care o percepem uneori în celălalt vine numai din diferenţe sau şi din asemănări. Îmi amintesc de dimineţile aburos ceţoase din câte o toamnă târzie care vestea încă o iarnă venită, pe nepregătite, să ne încerce şi să ne îngheţe când, în Bucureşti fiind, mă trezeam opac şi săvârşeam ca un somnambul gesturile matinale de funcţionar. Trezirea venea, abrupt, în autobuz când, în privirile celor din jur, în împinsoarea generală, în lupta pentru a urca în maşină şi a obţine un loc, elementul de fond - cel care ni se impunea tuturor - era o surdă reciprocă ostilitate de victime, deopotrivă umilite printr-o comună micime a existenţelor şi printr-o comună incapacitate de a ni le înţelege şi accepta. Incapacitate intelectuală căci oamenii aceştia care se priveau fără zâmbet, cu ochi amari, ştiau, fiecare despre celălalt, că încearcă în zadar, de ani de zile, să desluşească ce se întâmplă, cine e vinovat, dacă e cineva care nu e vinovat, cum de e cu putinţă ca viaţa să se degradeze mereu, fără să fie capabili să întrezărească ceva, cu capete ameţite şi îngreunate de griji la care se adăuga deprimarea provocată de această zilnic confirmată umbrire a judecăţii proprii. Incapacitate morală de a îndura acest tip de existenţă cu stoicism neîntrerupt sau, neacceptându-1, incapacitate de a descoperi mijloacele prin care să croiască pentru ei şi cei dragi lor o oază, o cetate, o insulă bine apărată de răul maleabil, ductil, atotnăvălitor.
 
E greu de ştiut şi dacă ostilitatea îndreptată către cel care, ca şi mine, îndură şi rabdă în parte pentru că nu e în stare să descopere ce ar fi de făcut, nu e în fapt o răsfrângere a ostilităţii faţă de sine pe care o sporea fiecare zi trăită netrăită. Dacă nu cumva ochii îndreptaţi către vecinul de autobuz conservau, pentru că era încă dimineaţă şi starea de veghe nu se stabilizase, ceva din privirea către sine, din ostilitatea celui care se descoperă incapabil de acţiune sau înţelegere faţă de el, cel incapabil.
 
În timpul zilei, pe stradă, la birou, la piaţă sau în magazine, această primară ostilitate matinală cunoştea o atenuare. Devenea un fel de atotpătrunzătoare suspiciune, o împietrire în direcţia celuilalt, pe care nu erau în măsură s-o întrerupă decât prietenia, o vreme cu mult prea frumoasă, un soare cu mult prea dornic să aline şi să impună ritmuri noi.
 
Suspiciunea aceasta a celor care sunt, deopotrivă, fără apărare şi fără cuvânt mi se pare că se conservă, în parte, şi după plecarea din România. Îmi amintesc de unele incidente mărunte de la pensiunea Dina unde, la Roma de-acum, românii sau armenii ruşi pe care aveam prilejul să-i întâlnim aproape zilnic, aşteptând viza de intrare în Statele Unite, păstraseră în privire întunecarea matinală pe care o evocam mai sus.
 
Ostilitatea voalată a privirii suspicios însingurate este una din tristele asemănări între emigranţii est-europeni. Îi recunosc fără greş pe români, ruşi, cehi după acea vagă pustietate a privirii care dispare mai greu decât accentul, căciula de blană sau deprimarea în marile magazine.
 
Îmi amintesc cum odată, mergând pe bulevardul Magheru, m-am uitat ca la o minune la felul frumos, nesuspicios, neostil, deschis şi curios fără încă prietenie sau duşmănie în care privea în jurul lui, spre oameni, un trecător parcă mai drept şi mai falnic. Era un străin.
 
Unul din motivele pentru care mă duceam atât de des în sate în ultimii ani era şi şansa de a întâlni ochi mai puţin încordaţi. Cu toate că viaţa le era în mod firesc atinsă ca şi orăşenilor, sătenii nu aveau în privire acea ştiinţă a păcatului şi micimii comune, acea ostilitate de rob. Concurau la asta o mai mare singurătate bună a individului, o mai trainică absorbire în ritmurile naturale, o mai mică deschidere a fiinţei proprii la năvala instituţiilor statale. În plus, în sat, privirea, chiar dacă uneori umbrită de îndoială sau suspiciune, era îndreptăţită astfel. Căci în sat eu, orăşeana, venită să "culeg" poveşti şi spuse, eram o primejdie posibilă.
 
Poate că acest fel de a privi, această ostilitate din plecare se explică prin aceea că toţi câţi trăiam în România oraşelor ne simţeam, dacă ce am simţit e valabil şi pentru alţii, "scoşi din fire", afară din noi. Întâi pentru că viaţa plină de mărunte şicane sau mari blocări, interdicţii, devieri, nu ne dădea timp să ne împrospătăm privind la noi cei din adânc şi regăsind firul călăuzitor al dorinţelor şi idealurilor pentru care nu ne era dat să trudim. Neodihniţi, nelimpeziţi, ochii ne deveneau neprietenoşi faţă de noi înşine şi faţă de semenii noştri. Apoi, pentru că nefiind în măsură să despărţim vina de nevină, vinovaţii de victime, fiecare din cei la care priveam era amândouă şi îl aţinteam cu ostilitatea şi dezaprobarea cu care întâmpini o închipuire monstruoasă, îndârjiţi împotriva călăului şi îndârjiţi împotriva victimei deopotrivă. În sfârşit, pentru că privind astfel, ostil, rece, rigid, păstram nădejdea că nu ne vom contamina integral, că vom conserva o brumă de diferenţă, că putem învăţa să privim la noi înşine ceva mai împăciuit.