Sunt mulţi români în Marea Britanie, ştiţi, iar în Scoţia se pare că la Glasgow ar fi cei mai mulţi (şi cel mai bine organizaţi): avionul era plin de ei şi la ducere, şi la întoarcere; din această pricină, semăna mai mult cu rata plină de paporniţe, decât cu o cursă aeriană între două extreme ale continentului.
Oraşul în sine mi s-a părut foarte american, cu toate bunele şi relele: downtown cadrilat, cu clădiri free standing (cu patru faţade), mai înalte decât la Edinburgh, care joacă şi rolul de capitală a Scoţiei; sistem de autostrăzi care trece prin centru (astea încep să fie o problemă şi în state, cu oraşe, precum Portland, care şi le demontează pentru a resuscita viaţa centrului).
Fireşte, se merge la Glasgow, dacă eşti turist şi nu truditor, pentru a vedea contribuţia lui Charles Rennie Mackintosh, contemporan cu toate schimbările din arhitectura de la sfârşit de secol al nouăsprezecelea şi început de douăzeci. Şcoala de artă, mai precis corpul proiectat de el este încă în restaurare, la fel şi prima dintre cele patru ceainării Willow Tea Room(s) unde s-a exprimat cel mai bine ca interiorist. Locuinţe de artist, încă un bar şi casa proprie pot fi, însă, văzute, dacă ai timp mai mult şi un mijloc de transport, fie el şi (în) comun. Noi am bătut oraşul per pedes, apostolorum, şi v-am adus tuturor prietenilor rubricii câteva imagini:
