16.10.2017
Preţ de două săptămâni a existat Dumnezeu.
Nu doar un zeu nebun care îţi râde în nas după ce îţi dă porunci imposibile.
Am crezut că voi fi mamă.

Nu am ştiut niciodată ce e liniştea, mi-am imaginat-o doar ca pe un câmp înflorit la începutul verii, când totul pare etern.
Fericirea mi-am închipuit-o ca pe toate zilele şi nopţile mele şi ca pe tot ce am risipit vreodată derulându-se înapoi
şi repetându-se încă o dată
Cu tine.

Un pământ solid pe care apele melancoliei nu-l pot umble de mlaştini
Nu mi-a fost clar ce e extazul, bucuria sau curajul
Până în acele zile când am crezut că în mine creşte o viaţă.

N-am avut nici o altă chemare.
Din patru zări mi-au venit la uşă însetaţi şi flămânzi şi i-am ospătat
Toate jivinele mi s-au cuibărit în braţe.
Am fost mama fiecărui coate goale care mi-a spart geamurile.
Dădaca fiecărui bărbos în criză de identitate.
Doica fiecărui disperat care îşi punea singur anateme.

Dar am vrut copilul tău.
O fetiţă care să îţi semene.

Atunci, abia atunci, cât am crezut că o port în mine, am cunoscut liniştea.
Tot atunci am aflat că pot ucide.
Atunci şi doar atunci am înţeles că fericirea n-are nici o legătură cu plăcerea sau cu virtutea.
Atunci mi-a fost limpede numele fiecărei ape şi fiecărui copac şi fiecărei răni în parte.
Mi-am amintit peripeţiile din epoca în care eram dinozauri
şi oameni ai cavernelor
şi te-am iubit ca nomad ghicitor în stele şi ca jupuitor de piei
şi te-am iubit în blana unei pume
şi te-am iubit cărturar
şi călău
şi am fost fericită

Am vorbit cu fetiţa noastră în zori şi în amurg
şi m-am jucat în gând cu părul ei bălai
Avea tandreţea ta şi cruzimea mea
Violenţa freneziei tale şi claritatea inimii mele în starea de veghe.
Avea surâsul tău şi unduirile corpului meu,
graţia mea şi buzele tale
intensitatea privirilor noastre atunci când se topesc una într-alta.
N-am simţit niciodată atâta forţa.
Dacă m-aş fi uitat într-un punct fix mai mult de câteva minute ar fi luat foc.
Eram gravidă cu duhul tău şi nici o piatră de hotar nu îmi stătea în cale.
Două săptămâni nu m-a mai trezit din somn nici furtuna, nici mugetul vreunei sălbăticiuni în agonie.
I-am auzit până şi vocea. Le-am cerut ursitoarelor să-i dea nume.
Două săptămâni a existat Dumnezeu şi toate au fost perfect orânduite.
Starea de miracol pulsa în carnea mea ca o maree.
A fost linişte

Puteam dansa printre ruine
Nu mi-e frică
nu mi-e frică
nu mi-e dor


În continuare nu mi-e frică.
Cum dracului să mă mai tem de ceva?
Nici un tribunal Sharia nu m-ar putea schingiui mai rău decât amintirea acelui moment
În care totul părea posibil.

0 comentarii

Publicitate

Sus