Te aşezi pe muchie cu braţele atârnând în gol. Nu ai nimic de pierdut.
Nu înseamnă nimic oricum. E doar un act de rebeliune prin care spui: nu îmi puteţi face mai rău de atât.
Oricum nu mă vedeţi. Cum aţi putea face rău unei creaturi invizibile?
E acolo, lipită de peretele interior al fiecărui cuvânt pe care îl rosteşti în locul adevărului.
Ca un virus care îşi schimbă mereu formula şi nu se lasă prins.
O ţii cât poţi de bine ascunsă şi se umflă, creşte, ca o cocă de nămol dospită şi febrilă.
Ceva întunecat care se mişcă în tine. Ştii că la un moment dat va exploda.
Îţi laşi şi picioarele să atârne în gol. Ar fi un act de clemenţă.
E ultimul lucru despre care să vorbeşti.
Te uiţi în oglindă. Nu te vede nimeni. Nu te vezi. Te fixează ochii celor care tac.
Nu vezi decât un chip descompus, răvăşit, o privire ca o genune.
Potoleşte-te! Nici măcar nu poţi avea un chip. Feţele se destramă mai repede decât amintirile.
Au intrat în carnea ta, s-au înfruptat din ea, unul nu ţi-a spus-o. Nu e nici o problemă că au plecat. Toate se duc.
Dar altfel mori în pielea unei femei frumoase.
Treci dincolo de toate. Nu mai spera nimic. Subzistă.
Dihania care se zvârcoleşte în tine capătă forţa unui urs înfometat.
Deja şi umerii şi fruntea îţi atârnă în gol.
Ai de ales între viaţă şi demnitate.
Începi să cerşeşti.
Degeaba.
Un câine pudel o aude de cel puţin zece ori pe zi.
O plantă de apartament o aude cel puţin o dată pe săptămână.
Te învârţi ca un titirez într-o celulă plină cu greutăţi şi maşinării.
Poate că, încă, într-o anumită lumină se văd mici denivelări pe coapse.
Poate că asta explică tot.
Ţi-au spus vorbe de ocară. Pentru unii aveai umerii prea rotunzi, pentru alţii bazinul prea mic sau nasul prea lat.
Te-au tratat cu respectul cuvenit unui obiect defectuos.
Savanţii spun: ar fi prea rudimentar... Prea stupid. Prea puţin. Ei se pricep, au studiat. Ei ştiu mai bine ce ar trebui să îţi doreşti.
Te mişti anevoios, cu toţi pereţii gândurilor căptuşiţi de ceea ce nu poate fi rostit. Ca o plantă care creşte în întuneric şi în frig.
Nu există lucruri eterne şi frumoase. Frumuseţea este doar a celor muritoare, e însuşi duhul lor care se cheltuie.
Şi acesta e lucrul cel mai greu de îndurat.