"Succesul e relativ: faci un miliard în vreme ce toţi ceilalţi fac un miliard plus unu, după care pur şi simplu sărăceşti. Indivizii nu se ridică împreună. Asta e o mare minciună a vremurilor noastre, cum e şi mitul ăsta al meritocraţiei: «Dacă munceşti suficient de mult, vei reuşi! Trebuie doar să-ţi doreşti cu adevărat!» Toată lumea îşi doreşte cu adevărat." (Tom Rachman, Creşterea şi decăderea marilor puteri)
E o librărie. Aflată, într-adevăr, undeva la capătul lumii. Îmbâcsită de enigmele vieţii lui Tooly Zylberberg. O viaţă trăită, cumva, pe pilot automat, cu nota de subsol bolduită a unei copilării anulate, semitraficate de părinţi care-şi asumă rolurile în cauză cu ceva mai puţin de jumătate de normă şi dispar în trecutul blurat de o memorie intermitentă.
Despre volumul lui Tom Rachman, Creşterea şi decăderea marilor puteri, Sam Leith de la The Guardian a spus că ar fi excentric. Este. În fond, să-ţi plasezi eroina într-o librărie semifalimentară şi s-o lansezi pe şantierul arheologic al propriei copilării instabile, jalonate de insalubrităţi familiale şi derapaje dincolo de limita legalităţii, e un mix cu potenţial exploziv. Ar putea fi chiar comercial, dacă n-ar beneficia de o infuzie de livresc care schimbă profund chimia textuală - romanul, înţesat de Dickens, Kafka, Fichte, Humboldt, Spengler sau John Stuart Mill, e, deopotrivă, greu digerabil şi delicios.
Personal, ador acest melanj - da, puţin preţios, da, puţin absons, da, puţin cam prea caloric - care-l plasează pe narator în spatele unei telecomenzi cu două funcţii esenţiale: rewind şi fast forward. Niciodată un play curat, niciodată slow motion. Se trăieşte periculos, alert, anacronic şi uşor suprarealist, într-un soi de Curte a Miracolelor cu viză de flotant, între aceste pagini care-şi refuză convenţia şi plimbarea la pas. Plusul acestui haos epic controlat e o scriitură strălucitoare, cu adevărat suplă în corsetul erudiţiei ei şi generatoare de soluţii creative pe bandă rulantă. După cum se şi exprimă, de altfel, unul din personajele cheie ale cărţii, "Pe vremuri, credeam că trebuie să mergi în locuri înfloritoare. Însă trebuie să urmezi haosul. Acolo e dinamismul. Cum zice poetul, «Italia, vreme de treizeci de ani, sub familia Borgia, a avut parte de război, teroare, crimă şi vărsare de sânge, dar i-a produs pe Michelangelo, Leonardo da Vinci şi Renaşterea. În Elveţia au existat dragoste frăţească, cinci sute de ani de democraţie şi pace, şi ce-au produs elveţienii? Ceasul cu cuc!»"
E interesant cum teoriile sociale se melanjează în materia epică, o organizează şi o dezorganizează în scene pe care autorul manevrează un număr mare de personaje, mai multe paliere temporale şi mai multe etaje ale devenirii lui Tooly, cu qui pro quo-uri, cu schimbări de unghi, de personaj reflector, de context geopolitic. E un tur de forţă, cu multe momente de poezie autentică, de meditaţie asupra singurătăţii, a morţii, a umorilor, cu pasaje de umor, de rumoare civică, de amoruri lipsite de emfază.
În cartea aceasta, în care un bătrân mizantrop şi o fetiţă aflată într-o continuă stare de non-apartenenţă la un grup citesc mult, vorace, şi nu respectă orele de masă pentru că li se par o convenţie, se conturează, încet, încet, portretul unei generaţii în a cărei sciziune se decantează sedimente de spleen, grunge şi tehnologie generatoare de angoasă.
"(...) Tooly crescuse într-o epocă de relativ calm, după ce adevărata istorie se încheiase. Fusese prea tânără pentru a înţelege nebunia stârnită de căderea Zidului Berlinului sau de protestele din Piaţa Tiananmen, începuse să deschidă cât de cât ochii abia în preajma Operaţiunii Furtună în Deşert, când se stârniseră revoltele din L.A., ţările se dezintegrau şi făceau inutile toate hărţile, apoi procesul lui O.J. Simpson, un computer care bătea omenirea la şah, oaia clonată numită Dolly, o prinţesă englezoaică murise într-un accident de maşină şi cel mai puternic om al lumii îşi făcuse de cap cu o stagiară." Din haosul acesta, alt haos, vine o generaţie creativă ca Michelangelo cel născut în Italia hiperbolelor sociale şi bântuită ca un copil abandonat. Tooly Zylberberg e o metonimie fabulos răsfirată printre volume de anticariat şi bilete de avion spre toate colţurile lumii. Sigur, întrebarea este dacă, până la finalul cărţii, se va salva de ficţiune sau prin ficţiune...
Bineînţeles că nu am de gând să vă spun. Sunt, în fond, unele din cele mai frumoase trei sute de pagini citite într-un aeroport din ultimul an.