What is your superpower?

"Şi slăbiciunea ta care e?"

Zece perechi de ochi s-au întors spre mine. Suntem în metrou şi ne jucăm. Deschid gura să-ţi spun că tu, tu eşti slăbiciunea mea, dar zâmbetul nu pleacă spre colţurile gurii şi mă trezesc spunând altceva. Cu totul altceva. Ochii tăi rămân calm ancoraţi în ai mei. Zâmbetul e fără fisură.

Coborâm, traversăm, urcăm, chemăm liftul, iar urcăm, ne spălăm pe mâini, mâncăm. Mâncăm.
"Cu ce e cartea ta?"
"Cu mâncare."

Mai exact, e cu "poveşti tăioase din lumea mâncărurilor şi a celor care gătesc." Crud nu e prima carte a lui Bourdain, dar e prima pe care o descopăr eu, aşa că lectura, chiar şi acolo unde reclamă intertextualitate sau evocă episoade biografice deja declinate în Kitchen Confidential, are, pentru mine, ceva din ilicitul apetisant al unei fripturi de ortolan îmbătat de Armagnac şi flambat pe rugul bucătăriei couture. Haute cuisine. Cu revizitările ei ilegale ale unor feluri de mâncare istorice şi, da, violent convertite în cină, pentru care materia primă vine direct de pe piaţa neagră. Cu degustările monstruoase a câte douăzeci de feluri ivite din fuziunea ego-ului unui chef cu genialitatea culinară din care se ivesc conurile cu tartar de somon, "crema de cafea infuzată cu Marlboro şi servită cu foie gras" (un concept inventat special pentru Bourdain), "stridii şi perle" (sau, mai bine zis, "zabaioane de perle din budincă de tapioca, cu scoici şi caviar"), caracatiţă de Atlantic marinată cu flori de dovlecei pané, coppa di testa din guanciale cu castraveţi şi sos ravigot... Să mai zic? Nu mai zic. E o carte extravagantă. Virulentă. Acidă. Acidulată. Agresivă. Intempestivă. Mustind de imprecaţii şi diatribe, de lecţii zgomotoase de viaţă şi exces, de furie, de silă. De poftă. Dar e o şampanie de carte!

Bourdain scrie despre Carême şi despre moştenirea lui revărsată prin bucătăriile marilor restaurante ale lumii şi despre Gordon Ramsay şi moştenirea lui revărsată din televizoarele milioanelor de gospodine care-l adoră inocent, incoerent şi mimetic. Despre cine exclusiviste ale iniţiaţilor din branşa gastronomică şi despre o farfurie de yakitori din care mănâncă direct cu mâinile inimi de pui într-un bufet cvasianonim din Japonia. Despre cum e să conduci beat. Despre spaghetti alla botarga. Despre Happy Meal. Despre televiziune şi demonii ei. Despre adicţie. Scrie savuros, tranşând fraza în timp ce o prepară, explicând cum metaforele din zona mâncării vor fi mereu cele sexuale (suntem în sfera senzorialului, în fond, oricum am da-o, vorbim despre consum), orchestrând călătorii gastronomice care par transcrierea unor emisiuni de televiziune, explicând (niciodată calm) cum funcţionează recenzia de restaurant (da, la mijloc sunt multe farfurii cu mâncare pentru care nu plăteşte nimeni şi o rezervă fastuoasă de râcă profesională). De fapt, mult mai mult decât mâncarea (nu ştiu de ce, dar nu am avut nicio fantezie culinară cât am citit despre cicchetti şi pains raisins, dimpotrivă, m-am trezit într-o rutină dietetică undeva la limita ascezei), ce te cheamă în cartea lui Bourdain e oroarea faptului că omul acesta nu mai este. Că a dispărut brusc şi aparent paradoxal. Că scria bine. Uluitor de bine. Complicat, da, toxic, aproape, dar cu inteligenţă şi rudimente de... graţie, de agilitate semantică. De plăceri sintactice explorate, ba nu, exhibate spectaculos. Ce te ţine în carte e un unghi periculos şi angoasant. Când Bourdain îţi povesteşte despre droguri şi ratări ca despre un cufăr cu demoni ai trecutului, bine închis şi uitat de multă vreme în lada frigorifică, lângă vreo bucată de muşchi de vită Wagyu, tu ştii că demonii aceia au evadat. Că, în comparaţie cu ei, Pandora a fost insignifiantă. Că l-au biruit. Ştii cum se termină. Ştii mai mult decât autorul. Ştii (aproape) toată povestea.

E un loc unde nu-ţi face plăcere să călătoreşti şi, totuşi, fascinaţia e imensă. În fiecare farfurie, în fiecare frază, în fiecare construcţie aparent benignă simţi ceva. O tensiune. O furie. Ceva pe care poate că nu l-ai fi observat dacă n-ai fi ştiut cum se termină povestea. Brusc tu, cititorul, ai o superputere. Eşti un soi de detectiv involuntar eşuat într-un caz care se rezolvă sub ochii tăi. Şi se rezolvă sângeros.
"E un munte nenorocit de fructe de mare, cât Everestul de înalt, un turn multietajat şi intimidant de gheaţă pisată şi alge, puse grămadă, una peste alta, împodobite cu ghirlande de stridii din apropiata Belon şi ceva mai îndepărtata Cancale. Există melci littorina, bulot, scoici palourde, două feluri de crabi uriaşi - cu cleştii înălţându-se ameninţători deasupra carcaselor de homar, o încâlceală de cleşti cărnoşi -, ale căror corpuri imense sunt înconjurate de altele mai mici, creveţi cu ochii ca mărgelele şi langustine care zac împrăştiate ca victimele unui accident de autobuz."

Nu, nu e o carte despre mâncare. Metafora nu e senzuală, senzaţia care se naşte nu e savuroasă. E despre durere. E despre cum regurgităm excesul. E despre digestii incomplete. Despre Pluta Meduzei. Despre consum. Despre greaţă. Nu e despre sala de mese a ultimului etaj dintr-un turn interminabil al unui hotel din Dubai, ci despre bucătăria (posibil) murdară. Posibil foarte murdară. Organic. Intelectual. Emoţional. Uman.

Cel mai greu îmi e să citesc când Bourdain scrie despre fetiţa lui. Despre cum şi-a regăsit echilibrul. Sensul. Plăcerea de a trăi. Despre cât e de important să te joci. Să fii mai degrabă fericit, decât cool. Despre cum e cu iubirea şi cu filozofia lui Emerson, şi cu epifaniile, şi cu fricile de părinte:
"Probabil că fiică-mea va creşte cu o mulţime de probleme: va fi răsfăţată, va avea aşteptări nerealiste de la lume, va fi probabil confuză în privinţa identităţii ei culturale (...). Însă nu va avea nicio problemă cu respectul de sine.
Orice-ar fi, nu va căuta niciodată apreciere din partea unui dobitoc prădalnic. Va putea - şi cu siguranţă o va face - să-şi petreacă timpul cu mii de dobitoci. Sunt sigur că niciun tată nu poate spera să aibă control asupra acestui lucru. Tot ce pot spera e că se întâlneşte cu dobitoci pentru un motiv bun: acela că dobitocii o amuză, şi nu pentru că are nevoie ca ei s-o facă să se simtă mai bine în propria piele.
Asta îmi doresc."

Ridic ochii din carte. M-a cam frânt partea asta. Instinctiv, te caut. De partea cealaltă a mesei, alegi fire de carne dintr-o grămăjoară de legume şi le studiezi metodic, înainte să hotărăşti care se califică pentru consum şi care nu. Deschid gura să-ţi spun că ăla e sos de roşii şi o închid fără să spun nimic. Adevărul, negătit, exonerat de plating, rămâne în aer.

Aşa-s tăcerile pe lume. Mistuitoare. Crud(e).

Numai că, atunci când mă aştept mai puţin şi sunt gata să alunec din nou printre depresii şi farfurii cu halibut şi ridichie daikon înăbuşită, tu ridici dintre felii de dovlecei încă fierbinţi ochii tăi pentru a căror culoare încă nu s-a inventat un nume.
"Slăbiciunea ta nu eşti tu pentru că eu sunt superputerea ta şi una cu alta nu ştiu cum se zice, fac egal-egal..."
"Se compensează."
"Da."
"Da."

Închid cartea şi mai zic un da în gând. Zâmbetul se duce departe, dincolo de colţurile gurii. Ai dreptate. Se compensează.
"... dar TE ROG să nu mai iei cărniţă de-asta că nu e bună deloc!"