Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La ce bun


Ioana Bâldea Constantinescu

14.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mi se întâmplă des. Mult mai des decât îmi face plăcere să recunosc.

Stau în faţa unui ecran, cu o idee aparent bine articulată gata să sară din capul meu pe o pagină albă. Am starea pe care ţi-o dau două ceşti de cafea întrerupte de trei cupe de îngheţată. Mă ard buricele degetelor.

Şi pe urmă se întâmplă. Mă întreb la ce bun. La ce bun să scrii despre cărţi. De ce nu un text util. De exemplu despre servicii care te blochează cu zilele în casă, spun că vin şi nu vin. Întrebi de ce nu vin şi zic mâine. Întrebi de ce n-au venit mâine şi nu mai zic nimic, dar nu vin. Poimâine nu-ţi mai vine să întrebi.

Sau despre funcţionare care ţipă, ca în zilele copilăriei mele, când orice stăpân peste un ghişeu ţipa. Şi acum se ţipă, ca atunci. Stăpânii ghişeelor de acum ţipă by default, pentru că pot. Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère... Clasic, adică mereu actual.

Despre comunicatori care scriu cu greşeli şi se supără dacă-i trage cineva de mânecă. Despre busculade morale. Despre starea de neprevăzut în care ne mişcăm cu toţii. Despre greşelile de ortografie ele însele şi lipsa lor de impact. Public. Despre toate noţiunile (contract, statut, coloană vertebrală) care se golesc de sens. Sau de memorie. (Cuvântul, în general, e ca un soi de monedă calpă. De la o zi la alta simt mai acut că nu valorează nimic...). Despre derapaj. De toate felurile. Mda. Aici e de scris. Mult. Dens. Nu ştiu cât de util...

Eu scriu despre cărţi. Nu că aş citi, neapărat, mai mult ca alţii. Scriu cum e mai rău, adică de plăcere şi absolut fără miză, fără să mă aştept să citească un grup mai mare de patru, cinci oameni. În ultimul timp, punctul de tensiune e între "scriu" şi "scriam". Dat fiind că mă mişc greoi şi cu o oarecare năuceală într-o lume care favorizează strict abilităţi pe care nu le am (vezi mai sus o parte dintre ele), mă întreb din ce în ce mai des la ce şi cui foloseşte foaia asta, atunci când nu rămâne albă. Aşa că abandonez. În nouă din zece cazuri, abandonez. Obosesc. Îmi dau seama, la modul onest, realist şi lipsit de fasoane, cât de puţin mi-au folosit toate lucrurile despre care scriu: cititul, ortografia, diverse plăceri semantice, oroarea de mizerie discursivă şi morală, obsesia cu proprietatea termenilor (şi chiar şi a termenelor...). Aşa că la ce bun. Foarte sincer vorbind, ce să faci cu literatura în anotimpul vrajbei universale. (Ştiu. Punctuaţie. Semnul întrebării. Doar că nu mai e o întrebare. E un soi de certitudine incertă. Un paradox. O anomalie. O noţiune care a migrat de sub învelişul interogaţiei şi se osifică în alt ţinut. Pentru că în nouă din zece cazuri abandonez. Pentru că la ce bun.)

Minimizez foaia albă. Postări apocaliptice. Postări orwelliene. Postări declamatorii. Postări patetice. Postări sforăitoare. Postări edulcorate. Postări sumbre. Postări revoluţionare. Postări anacronice. Postări ditirambice. Postări insolente. Postări agresive. Postări revoltate. Viaţă online.

Textul e din 2015. E scris de Toni Morrison (dacă aţi mai trecut pe-aici, ştiţi deja că am idei puţine şi fixe). E scris după o deziluzie politică. Se cheamă No Place for Self-Pity, No Room for Fear. E despre oamenii ca mine. Despre cei care abandonează. Despre cum se vindecă nu rănile, nu familiile, nu popoarele. Civilizaţia. Se vindecă vorbind. Croşetându-şi la nesfârşit naraţiunea. Se vindecă prin tot ce-i ţine pe oameni departe de abrutizare. De resorturile pur instinctuale. De la muzică la arhitectură. De la poezie la origami. Morrison scrie despre Primo Levi. Despre Oscar Wilde. Despre Salman Rushdie. Despre Herta Müller. Despre Spania anilor '40. Despre Siria din 2014. Scrie despre sărăcie morală şi despre antidotul ei. Gesturile mici. Gesturile mari. Metonimiile revoltei şi revolta însăşi.

Într-o lume care se desemantizează, avem nevoie de gramatică. Într-o lume care ţipă, e exotic să vorbeşti în şoaptă. (E şi o chestiune de igienă personală, de extravaganţă, aproape, de frondă.) Într-o lume care debitează inepţii, cauţi ceva, un text, o pagină, un vers, o muzică, un vârf de munte, un sens, o pagină albă. Ceva care să aducă puţină logică. Puţină supleţe. Un alt unghi. Un alt vocabular. O altă ipostază. Altceva.

Sunt în vacanţă şi lumea din jur sună rău. E aproape un lux să scrii despre cărţi. Şi e aproape o necesitate.

Self-Pity, No Room for Fear. Nu ştiu exact de ce m-am întors la articolul ăsta astăzi. Poate pentru că, într-un caz din zece, mă ajută să merg mai departe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer