Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Leave the kids alone


Ioana Bâldea Constantinescu

21.08.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În principiu, ştiu, e idilic. Stă înghesuită între două maldăre de cărţi mai mari ca ea, într-o librărie, şi nu se hotărăşte. O parte din mine, aia mai superficială şi cu ego uşor gonflabil, zâmbeşte ca o pisică de Cheshire. E o poză de social media asta. Copilul avid de cunoaştere, intoxicat de cărţi într-un spaţiu deja ritual pentru el... Numai că, sincer, cerebral şi ancorat în realitate, urăsc tipul ăsta de competitivitate declamatorie. Pentru că asta e.

Da, Mariei îi plac cărţile. E prematur să spunem exact ce îi place, însă. În ceea ce mă priveşte, tot ce ştiu sigur, în acest moment, e că mi-a moştenit poziţiile de citit - incomode, cocoşate, contorsionate, incorecte ("corect" şi "citit" au stat întotdeauna greu în aceeaşi frază, pentru mine). Şi eu le am de la mama. Şi... gata. Cam aici se termină speculaţia.
Tot restul e, după mintea mea, presiune socială. Şi parenting cu multe filtre.

Mi-a părut rău pentru toţi. Copilul cărat într-un circuit în Asia la cinci ani. Încă suferă de jet lag, la zece zile după întoarcere, acolo a fost praf cu mâncarea, cu stomacul, cu somnul, cu bubiţe misterioase, cu sindrom acut de ţâfnoşenie infantilă (că nu dormea şi nu-i plăcea mâncarea), părinţii s-au certat precum chiorii, cam în fiecare zi, de văzut au văzut jumătate din ce-şi doreau, toţi s-au întors epuizaţi, tracasaţi, cu amintiri puţine şi poze multe, în care apar cocktail-uri nebăute şi sunt dosite în genţi gelurile anti-ţânţari. Dar, hei, copilul a fost în Asia. La cinci ani. Da, sigur că i-a plăcut.

Cel din sala de concert. Trei ani? Poate patru... Se uită pe telefon, cu sonorul dat tare, la un vulcan care mănâncă norişori. Sala şâşâie. Mama e somată să dea device-ul mai încet. Cum e un concert pentru copii, sala e plină de spectatori sub cinci ani. Şi de tablete. Copiii nu se desprind de ele după ce începe muzica. Mama rezistă o vreme, după care încearcă să dea mai încet. Copilul răcneşte. Mama împachetează şi pleacă. A dat check-in, oricum.

În sfârşit, copilul care citeşte precoce. Îţi etalează lecturile lui în orice conversaţie. Nu pricepe prea mult din cărţile alea şi e greu să spui ce-i place, dar cert e că citeşte. De multe ori contra cost (înţeleg că asta e o practică din ce în ce mai răspândită, nu ştiu exact care e preţul pieţei şi nu prea vreau să aflu.) Mamele sunt împlinite.

E foarte departe de mine ideea de generalizare. Poate că sunt copii care ţin minte treceri dintr-o ţară într-alta oricât de nedormiţi şi de chinuiţi de indigestie ar fi. Poate că sunt copii care ascultă smirnoşi două ore de muzică într-o sală de concert, la trei ani. Foarte frumos. Poate sunt copii care citesc gratis, înainte să meargă la şcoală. (Da, ştiu că sunt. Şi eu am fost unul dintre ei. Cu părere de rău trebuie să vă spun că nimeni nu m-a întrebat vreodată în viaţă despre asta. Romanul citit în clasa a doua nu mi-a adus niciun soi de celebritate. Încă nu sunt plătită suplimentar pentru abilitatea asta preşcolară. Ştiu. Viaţa nu e dreaptă...).

În principal, însă, cred că sunt părinţi care vor lucrurile acestea de la copiii lor. Pentru că o eventuală precocitate e liniştitoare în lumea asta atât de instabilă. E omenesc şi perfect de înţeles. Mai puţin de înţeles e, însă, presiunea. De ce să vrei să meargă musai la un concert la trei ani? De ce să fie prima lui experienţă muzicală una cu observaţii şi sprâncene ridicate când, în câţiva ani, lucrurile se pot petrece firesc şi plăcut pentru toată lumea? Sigur, înţeleg varianta de răspuns cu "nu am avut cu cine să-l las." Sunt situaţii în care nu ai ce face, dar concertele, piesele de teatru, spectacolele de orice fel nu prea intră în categoria asta. Aici e vorba de alegeri. Cei doi factori esenţiali sunt cât de bine e pentru copil şi cât de bine e pentru cei din jur. Cât de bine e pentru mine e o chestiune absolut secundară. Părerea mea.

Dorinţa asta de a arde etape, de a spune cât de repede a mers, a cântat, a tricotat, a urcat pe Himalaya, s-a îndrăgostit de Mahler, a plâns în faţa unui tablou de Schiele şi a alergat în picioarele goale printr-un ashram, fără suzetă ţine, însă, de nesiguranţa unei generaţii de părinţi care trăieşte pe high speed. E un lucru trist şi, da, cam declamatoriu. O probă de statut, de excelenţă la nivel de kindergarten, de rezistenţă. Sigur, stimulaţi, copiii pot trece barierele vârstei. Repede. Asta nu înseamnă neapărat că e bine pentru ei sau că o copilărie alături de un adult cu aşteptări mari e, neapărat, şi fericită. Pentru oricare dintre ei. Lipseşte spaţiul în care să te bucuri de experienţă, în care să râzi de eşec. Relaxarea. Zâmbetul. Mulţumirea. Ideea, pe care orice părinte cred că vrea să i-o transmită copilului, că e iubit fără să exceleze la nimic, fără să impresioneze, fără să fie altcineva decât el însuşi.

Mi se par deplasate întrebări de tipul "La câte concerte a fost?", "Câte cărţi a citit?", "În ce ţări a călătorit?" când vorbim de un copil mai mic de şapte ani. Mai deplasată, însă, mi se pare viteza părinţilor de a se conforma. Norma culturală. Nevoia de a impresiona. Online şi... online.

Poate greşesc, dar în grila mea nu sunt decât două întrebări. Ambele adresate lui. Copilului. Prima e "Ce-ţi aminteşti?". Aşa se filtrează experienţa. Niciodată mediat.
A doua, şi cea mai relevantă, e "Ce ţi-a plăcut?".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer