Următoarea întîlnire a grupului 4Space va avea loc miercuri 27 octombrie 2004 la Colegiul Noua Europă din București, str, Plantelor nr 21, sect. 1, la orele 17.00. Tema acestei întîlniri este "De la extreme housing la hiperlocuire: traiectorii și răspîntii ale habitatului contemporan". Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
Biblioteci
De câtva timp, sunt preocupat de relatările colegilor mei de la facultățile umaniste și de științe socio-umane, cu privire la nivelul lamentabil de (in)cultură al studenților lor. Cum sunt, la rândul meu, profesor, dar la arhitectură, mă confrunt și eu cu probleme, dar în niciun caz de magnitudinea celor semnalate de colegii mei. Evident, este vorba despre o selecție diferită, pe de o parte și, pe de altă parte, de bascularea paradigmei culturale la nivel molar, de la cea scrisă către cea vizuală (cu o semnificativă componentă digitală). Or, acest lucru, coroborat cu mobilitatea extraordinară de după 1989, îmi favorizează studenții. O spun cu toată răspunderea, în comparație cu ce știa generația mea la terminarea studiilor, în 1990, în medie studenții care termină arhitectura douăzeci de ani mai târziu sunt semnificativ mai educați într-ale propriei viitoare profesii. Ei vor fi văzut la fața locului, deja, un număr important dintre capodoperele despre care noi le vorbim și au fost, sunt expuși frecvent la reprezentările celorlalte.
Și, cu toate acestea, mi-e dor de biblioteci. De bibliotecile în care m-am format, de la cea, minoră, a părinților mei (pe care am completat-o până în clipa de azi, când îmi aparține și, dimpreună cu aceea a soției, ocupă complet două camere ale locuinței noastre, până la marile biblioteci universitare în care m-am format - după 1989.
Am lucrat, fascinat mai mult de arhitectura locului decât de caracterul său de tezaur al publicațiilor în engleză din lumea întreagă, în Biblioteca Bodleyană de la Oxford. Mi-am petrecut acolo zilnic câteva ore, la o aceeași masă dinspre fereastra de unde se vedea și St. Edmund Hall, colegiul "meu". Treceam întâi prin complicatul, labirinticul sistem de curți interioare. Apoi, nu ușor, de buldog - altfel un cetățean respectabil - care ne verifica intrările și ieșirile. Urcam etaj cu etaj într-un fel care imita parcă filogeneza, printre săli cu manuscrise din ce în ce mai puțin vechi, ieșind la "suprafața" textelor, ajustând așadar timpul meu cu timpul lor. Erau colegi mai norocoși, care studiau, de pildă, miniaturi și legături de cărți din cutare secol, oprindu-se, deci, pe drum.
Sau, stranie, biblioteca de la colegiu, o fostă biserică donată acestuia. Drumul către intrare era făcut din pietrele de mormânt ale cimitirului. Înăuntru, înaintarea spre est însemna și ordinea în care erau accesibile mesele de lectură: în pronaos - studenții, în naos - masteranzii și doctoranzii, iar în altar / Empireu? - logic: profesorii.
În uriașa bibliotecă Langsam a Universității din Cincinnati, OH, citeam mai degrabă pentru relaxare: era o mașinărie de citit și distribuit cărți, în care se putea de asemenea prânzi ori ațipi apoi - care pe unde apuca. Mai interesantă mi se pare acum biblioteca Colegiului de arhitectură, arte, design și planning (DAAP), colegiu al cărui nou sediu a fost proiectat de Peter Eisenman. La plecare, în 1994, începea construcția. În 1999, când m-am întors, printre fracturile de plan și sticla transparentă, am descoperit un loc pitoresc, luminat zenital, cu rafturi care se pot strânge unul într-altul, carte lângă carte lângă carte. În 2004, petrecut-am aici tihnite zile de citire & scriere. Dar, neliniștitoare, biblioteca s-a schimbat din nou, devenind un mecanism al conectării virtuale, al accesului nelimitat la informație. Și când spun "nelimitat", nu mă refer doar la cantitate, ci răspund și întrebării "unde?" Unde mă pot conecta la aceste - invizibile - (re)surse? Răspunsul este - pentru mine, încă - aiuritor: oriunde. Bibliotecile, cafeneaua, sălile de curs au devenit wireless, lăsând, precum șopârlele, îndărăt o piele anterioară, care, încă, pentru noi reprezintă un deziderat: posibilitatea de a te cupla prin cablu LAN la o rețea de acces www coborând până la ultimul loc al bibliotecilor. Aceasta a rămas deja obsoletă, cum ar spune un filosof român iubitor de neologisme. Dar, de fapt, o asemenea ubicuitate pune în criză o noțiune, vai, prea de tot dragă arhitecților: aceea de spațiu asociat / destinat unei anumite, precise, funcțiuni. Dacă accesul la informație, la cataloage, la cărțile însele, digitizate, se poate face de oriunde, trebuie să ne întrebăm ce mai înseamnă, de fapt, o bibliotecă și ce program transmitem arhitectului. Posibile răspunsuri s-au materializat recent: cel al lui Rem Koolhas, la Seattle și cel al bibliotecii naționale din Quebec. Biblioteca publică de la Seattle conține toate funcțiile "tradiționale", de la stocare la acces punctual, de felul biroului, la cartea-obiect; dar propune, de asemenea, și un "supermarket" care înlocuiește fostul loc de interacțiune cu bibliotecarul, alte funcțiuni publice asociate mai degrabă cu agora decât cu biblioteca și, firește, negoț de tot felul. Celălalt exemplu, quebecoaz, este mai interesant sub specie urbanistică și arhitecturală (și, mai mult, din perspectiva concursului ce l-a precedat) decât din perspectiva mecanismului-de-îngăduit-cititul. Acolo, metafora "națională" pleacă de la "camerele de lemn" ale unei romanciere locale, spații ale introspecției și regăsirii de sine, pe care le îmbracă în cupru, materialul predilect al regiunii frânce. Intricata combinare de spații publice și "private" (zonele de lectură) i-a preocupat pe mai toți concurenții, așa că o regăsim și la Zaha Hadid (locul doi) și la Christian Portzamparc.
Desigur, nu Quebec-ul ne oferă cel mai ilustru exemplu de bibliotecă "nefuncțională", ci metropola-mamă, prin a sa bibliotecă națională de la Bercy. Este interesant de discutat modul în care procedee de compoziție textuală sabotează producerea spațiilor în care este depozitat și accesat textul însuși. Nu o voi face aici, pentru că este o discuție prea lungă.
În fine, biblioteca de la Collegium Budapest, salonul fostei primării a Budei, mănăstire mai înainte încă. Mai degrabă improvizată decât sistematică, găzduia și mese de lucru ale juniorilor. Mostre de frescă se decupau de sub zugrăveala albă: sfinți cu aureolă, amintind destinația primă a locului.
În toate aceste spații mi-am petrecut întâlnirile cu litera scrisă. În plus, firește, de la bun început și tot timpul dintre ele, acasă. Locuința și biblioteca sunt consângene, ambele te cresc, cultivându-te (potrivit lui Heidegger, în chiar sensul originar, "agricol" al culturii). Pereții casei mele sunt tapetați cu text, hypersuprafețe: dacă ați auzi-o pe menajeră cum le scutură de praf!... Are dreptate: mi-am donat biblioteca de specialitate deja de două ori la biblioteca facultății și tot sunt prea multe cărți. Am lepădat în urma mea încă două biblioteci (în apartamentul părinților mei și în cel al socrilor, unde am locuit doi ani) și am mai unit două, căsătorindu-mă. Aici, frustrare: a trebuit să renunțăm la dubluri, dar cine la care dintre ele să renunțe, căci nu e doar text, ci și atașament față de obiectul însuși?
Dar nu mai e nimic de făcut: bibliotecile de acasă îndoiesc studiul cu intimitatea aflării în liniște, de jur împrejur, bucuros și ferit. Nu am o mai mare bucurie decât aceea a lecturii tihnite, eu înde mine însumi. Spre disperarea familiei, citesc aproape oriunde și oricând. Prin urmare, sunt cărți peste tot, cu semne sau nu: care la citit, care la conspectat, care la recitire perpetuă. Am, de asemenea, un număr cotropitor de CDRom-uri - care cu text, care cu imagini - de care ușurez periodic computerul și, prin intermediul lui, internetul. Mărturisesc, însă, faptul că nu pot citi cu aceeași sârguință pagina virtuală, de pe care ochii îmi alunecă.
De la stilou la tastatură
Să scriu însă și despre scrisul însuși, dacă tot am dezvăluit, aici, cum e cu cititul. Aș reitera ceea ce pare să fie deja un fapt comun, dar pe care eu unul îl resimt acut: ceea ce semioticienii numesc influența canalului asupra mesajului. Chiar mediul - instrumentul și suportul - scrierii determină ceea ce scrii. Textura cernelii pe coală și consemnarea gesticii de către stilou dispar la trecerea la mașină; hârtia nu mai consemnează DIRECT oscilațiile și apăsarea variabilă a mâinii asupra hârtiei. Faptul că apeși o succesiune de taste nu mai are același tip de relație oarecum directă, corporală, cu scriitura, dar încă mai putem vorbi despre manuscris, pentru că se păstrează cel puțin fermitatea apăsării pe tastă în carnea hârtiei. Or, ajunși la computer, cu versatilitatea operațiunilor de procesare de text, această "profunzime", substanțialitatea fenomenologică a gestului de a scrie, a dispărut. Autocenzura și rigoarea celui ce scrie pe hârtie dispar, devreme ce raderea textului "greșit" nu are consecințe vizibile; dispar - dacă nu îți propui cu oarecare masochism să împiedici această ștergere - variantele prin care trece un text și care adeseori reprezintă startul, sau analogia necesară pentru un alt poem; în fine, instabilitatea textului, care se poate combina în varii chipuri prin redispunerea secvențelor în câmp sau prin mutarea dintr-un poem în altul, este o stare prin care textele trec mult facil decât atunci când scriam direct pe hârtie, chiar dacă ea rămâne încă invizibilă în clipa imprimării. Există o serie de comenzi prin care se pot marca diferit variantele, sau prin care corecturile pot coexista cu ceea ce a fost "greșit", dar nu cunosc încă nici un poet român care să fi folosit această stare derrideană a textului computerizat. Hyperlink-ul poate fi o nouă sursă de "profunzime" rizomatică pentru poezie și în "museletter" am văzut vorbindu-se despre acest potențial al scriiturii poetice.
În ce mă privește, apelez încă la o tehnică mixtă, câtă vreme, în ciuda faptului că am un notebook, am clipe de "inspirație" mai cu seamă atunci când, călătorind pe distanțe lungi, intru într-o stare de "stand-by" (contemplație? auto-hipnoză?) în care asocierile stranii, formulele paradoxale, alegoriile, în fine, figurile poetice se nasc mult mai ușor; așa se face că bruioanele le scriu încă de mână, după care jocul trans-scrierii pe computer să dez-asambleze particulele de text spre a le recompune - într-un alt context, sau poate în cu totul alte texte. Păstrarea formelor brute, peste care se aștern straturi și straturi de re-scrieri, îmi permite uneori să le revizitez cu falsa inocență pe care distanța față de propriul text o așază în timp. Rememor/invent/ez atunci circumstanțele scrierii, analogii pierdute, fracturi ale textului originar și, poate, mai adaug la - sau modific un poem vechi. Eseurile le scriu însă exclusiv la calculator și seriozitatea intrinsecă a acestui tip de text, mai cu seamă când el se referă la arhitectură - o artă eminamente sobră până mai ieri. Și acolo colez, adaug, import sau export paragrafe, argumente, citate; dar, mai mult decât în cazul poeziei, salvez sufletele celor din edituri și, mai nou, din redacții, care nu mai au tăria de caracter (și nici bugetul) pentru a dactilografia manuscrise. Practic, din 1993, de când mi-am cumpărat unul, nu am mai scris decât la computer, după ce încă din 1988 nu mai dădeam manuscrise spre publicare, ci doar dactilograme (oh, bietul meu Continental, atât de greu obținut, pe care l-am vândut în 1990 lui Daniel Bănulescu! Mai am două mașini de scris, una din zestrea soției și alta - cumpărată la Oxford spre a-mi redacta acolo lucrările săptămânale; tot la Oxford am făcut și primul curs de WordPerfect 5.1, program pe care l-am folosit ani buni după aceea).
Am apoi aceste dosare cu șină și aceste caiete chinezești cu legătură verde-mătăsos în care am tot scris de-a lungul anilor. Din vreme în vreme, în conjuncție și cu fragmente care se iscă de la sine, le revizitez: sunt acolo începuturi și piste abandonate, versiuni de care m-am lepădat ulterior - o întreagă hoardă de pre-poezii în atmosfera cărora adeseori mă scufund, nu în ultimul rând spre a recupera ceva din inocența vârstei la care au fost scrise. Colajul adună împreună "subansamble" reciclate și palimpsestul așază strat peste strat: computerul le-a făcut să devină prea facile, în detrimentul unei anume "profunzimi" a textului. Faptul că poți interșanja fragmente de text, decupându-le dintr-un loc și adăugându-le altundeva, unde alăturarea creează insolitări involuntare, este un rezultat al procesorului de text. Deja Intro, din Partidul Poeților, era un astfel de text pre-fabricat, pentru ca Sora de noapte din Terapia prin scris să fie doar un colaj de fragmente mult mai vechi, aduse la zi". Nu cred în inspirația care vine pe când o aștepți nemișcat și extatic ci, dimpotrivă, cred în logica imanentă a unei masse critice de text "poetic", de magmă informă încă, dar care începe să își impună propria logică internă, sau care acceptă o astfel de coerență pe care tu i-o conferi de îndată ce intri în joc, în "vibrația" ei.
Lauda scrisului
Atunci când vine vorba despre text academic și, în genere, nepoetic, mă tem că formula inspirată - vai, atât de la vogă printre filosofii și eseiștii indigeni - ține loc de, suprimând în proces, travaliul explicației. Talentul inventării de sintagme memorabile este aici o sublimare a șederii degeaba. În locul efortului de a explica, de a construi edificii de cuvinte, sustenabile - drapajul și horbota impresionistă de, bine plasate, cuvinte. Din nefericire, în ciuda succesului pe care ele îl au, nu sunt de natură să construiască, doar ele, o cultură. Citabil, cuvântul prețios trebuie după aceea depliat prin interpretare, sprijinit pe citatul de prestigiu sau pe parafrază, adăugat altora la temelie. Altfel, el nu creează decât aura admirației, la fel de efemeră ca și gloria care derivă din acest joc al minimului efort - fizic! - pe care îl presupune, totuși, cercetarea avansată. Nu sunt, să ne înțelegem, împotriva harului unuia sau al altuia de a emite asemenea inspirate formulări, care pot sintetiza mai bine decât o armată de fraze un gând. Sunt însă împotriva absolutizării acestei proceduri, mai cu seamă atunci când, de la asemenea inteligențe remarcabile se așteaptă de fapt operă, nu balet lingvistic.
Or, opera serioasă (și nu doar cea de factură academică) nu așteaptă doar inspirația; travaliul constant, indiferent la circumstanțe și de umori, poate induce starea de receptacol al inspirației; textul însuși, din propria densitate (i.e. complexitate) și, uneori, din propria masă, poate isca acele piscuri ale sale pe care alții le așteaptă cu mâna la falcă. Mi se pare dramatic ca astfel de formule, ale nehărniciei "inspirate" să fie propuse drept soluție de carieră, mai cu seamă de către purtători de titluri didactice și academice. Nu, ele nu sunt o soluție decât pentru puținii dăruiți cu har; iar acesta din urmă nu este predabil. Or, discursul academic trebuie întemeiat pe muncă perseverentă, pe rigoare a metodei, pe disciplină a redactării și abia în ultimă instanță pe stări oraculare. Eu nu le pot propune studenților mei, cel puțin nu acelora care vor să devină cărturari (nu e cazul celor de la arhitectură, din nefericire), să fie puturoși. Pot însă să le promit că, în destoinicia sihastră a muncii de cercetare, vor putea deveni cândva, împotriva vremurilor aproape sălbatice de azi, dacă nu savanți și academicieni, cel puțin acel humus din care să se nutrească o remarcabilă sinteză viitoare, sau o interpretare năpraznică - și cu toatele capabile să împingă mai departe, măcar cu o câtime, cunoașterea.
Nu e mult, dar este oricum mai profitabil - pentru ei - decât să le predau lenea ca strategie de carieră. Cei care au har, îl vor adăuga hărniciei. Cei care nu îl au, vor putea, totuși, să fie de folos și ca fundal. În definitiv, cultura are nevoie, spre a se zări vârfurile, de zone de platou, consistente, cele care oferă criteriile pentru comparații și care amplifică strălucirea, adică recunoașterea, celor din vârf. Reversul - a le spune să nu se bazeze decât pe har - nu este posibil de predat la scară amplă și reprezintă o fundătură ființială. Uneori chiar pentru cei ce o propovăduiesc: atunci când vraja coreografiei sociale celei mai remarcabile se va fi stins, când și poveștile celor ce au stat în proximitatea oralității celei mai grațioase se vor fi dus acolo unde se duc toate poveștile când se duc - atunci rămâne, atâta câtă este, Opera. Și nu discursurile de circumstanță, nici micile metafore vor mai fi de vreun folos atunci. Nimic din câte vor fi fost admirate și celebrate nu vor mai fi să reazeme un discurs incomplet, ars de zgura circumstanțelor sau a frivolității.
În cele din urmă, este chiar sensul unei parabole biblice, a talantului. Înmulțirea lui prin efort constant, ritmic, este datoria celor înzestrați, iar nu traiul din dobândă, oricâtă va fi fiind aceasta.