Următoarea întîlnire a grupului 4Space va avea loc miercuri 27 octombrie 2004 la Colegiul Noua Europă din Bucureşti, str, Plantelor nr 21, sect. 1, la orele 17.00. Tema acestei întîlniri este "De la extreme housing la hiperlocuire: traiectorii şi răspîntii ale habitatului contemporan". Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.
Biblioteci
De câtva timp, sunt preocupat de relatările colegilor mei de la facultăţile umaniste şi de ştiinţe socio-umane, cu privire la nivelul lamentabil de (in)cultură al studenţilor lor. Cum sunt, la rândul meu, profesor, dar la arhitectură, mă confrunt şi eu cu probleme, dar în niciun caz de magnitudinea celor semnalate de colegii mei. Evident, este vorba despre o selecţie diferită, pe de o parte şi, pe de altă parte, de bascularea paradigmei culturale la nivel molar, de la cea scrisă către cea vizuală (cu o semnificativă componentă digitală). Or, acest lucru, coroborat cu mobilitatea extraordinară de după 1989, îmi favorizează studenţii. O spun cu toată răspunderea, în comparaţie cu ce ştia generaţia mea la terminarea studiilor, în 1990, în medie studenţii care termină arhitectura douăzeci de ani mai târziu sunt semnificativ mai educaţi într-ale propriei viitoare profesii. Ei vor fi văzut la faţa locului, deja, un număr important dintre capodoperele despre care noi le vorbim şi au fost, sunt expuşi frecvent la reprezentările celorlalte.
Şi, cu toate acestea, mi-e dor de biblioteci. De bibliotecile în care m-am format, de la cea, minoră, a părinţilor mei (pe care am completat-o până în clipa de azi, când îmi aparţine şi, dimpreună cu aceea a soţiei, ocupă complet două camere ale locuinţei noastre, până la marile biblioteci universitare în care m-am format - după 1989.
Am lucrat, fascinat mai mult de arhitectura locului decât de caracterul său de tezaur al publicaţiilor în engleză din lumea întreagă, în Biblioteca Bodleyană de la Oxford. Mi-am petrecut acolo zilnic câteva ore, la o aceeaşi masă dinspre fereastra de unde se vedea şi St. Edmund Hall, colegiul "meu". Treceam întâi prin complicatul, labirinticul sistem de curţi interioare. Apoi, nu uşor, de buldog - altfel un cetăţean respectabil - care ne verifica intrările şi ieşirile. Urcam etaj cu etaj într-un fel care imita parcă filogeneza, printre săli cu manuscrise din ce în ce mai puţin vechi, ieşind la "suprafaţa" textelor, ajustând aşadar timpul meu cu timpul lor. Erau colegi mai norocoşi, care studiau, de pildă, miniaturi şi legături de cărţi din cutare secol, oprindu-se, deci, pe drum.
Sau, stranie, biblioteca de la colegiu, o fostă biserică donată acestuia. Drumul către intrare era făcut din pietrele de mormânt ale cimitirului. Înăuntru, înaintarea spre est însemna şi ordinea în care erau accesibile mesele de lectură: în pronaos - studenţii, în naos - masteranzii şi doctoranzii, iar în altar / Empireu? - logic: profesorii.
În uriaşa bibliotecă Langsam a Universităţii din Cincinnati, OH, citeam mai degrabă pentru relaxare: era o maşinărie de citit şi distribuit cărţi, în care se putea de asemenea prânzi ori aţipi apoi - care pe unde apuca. Mai interesantă mi se pare acum biblioteca Colegiului de arhitectură, arte, design şi planning (DAAP), colegiu al cărui nou sediu a fost proiectat de Peter Eisenman. La plecare, în 1994, începea construcţia. În 1999, când m-am întors, printre fracturile de plan şi sticla transparentă, am descoperit un loc pitoresc, luminat zenital, cu rafturi care se pot strânge unul într-altul, carte lângă carte lângă carte. În 2004, petrecut-am aici tihnite zile de citire & scriere. Dar, neliniştitoare, biblioteca s-a schimbat din nou, devenind un mecanism al conectării virtuale, al accesului nelimitat la informaţie. Şi când spun "nelimitat", nu mă refer doar la cantitate, ci răspund şi întrebării "unde?" Unde mă pot conecta la aceste - invizibile - (re)surse? Răspunsul este - pentru mine, încă - aiuritor: oriunde. Bibliotecile, cafeneaua, sălile de curs au devenit wireless, lăsând, precum şopârlele, îndărăt o piele anterioară, care, încă, pentru noi reprezintă un deziderat: posibilitatea de a te cupla prin cablu LAN la o reţea de acces www coborând până la ultimul loc al bibliotecilor. Aceasta a rămas deja obsoletă, cum ar spune un filosof român iubitor de neologisme. Dar, de fapt, o asemenea ubicuitate pune în criză o noţiune, vai, prea de tot dragă arhitecţilor: aceea de spaţiu asociat / destinat unei anumite, precise, funcţiuni. Dacă accesul la informaţie, la cataloage, la cărţile însele, digitizate, se poate face de oriunde, trebuie să ne întrebăm ce mai înseamnă, de fapt, o bibliotecă şi ce program transmitem arhitectului. Posibile răspunsuri s-au materializat recent: cel al lui Rem Koolhas, la Seattle şi cel al bibliotecii naţionale din Quebec. Biblioteca publică de la Seattle conţine toate funcţiile "tradiţionale", de la stocare la acces punctual, de felul biroului, la cartea-obiect; dar propune, de asemenea, şi un "supermarket" care înlocuieşte fostul loc de interacţiune cu bibliotecarul, alte funcţiuni publice asociate mai degrabă cu agora decât cu biblioteca şi, fireşte, negoţ de tot felul. Celălalt exemplu, quebecoaz, este mai interesant sub specie urbanistică şi arhitecturală (şi, mai mult, din perspectiva concursului ce l-a precedat) decât din perspectiva mecanismului-de-îngăduit-cititul. Acolo, metafora "naţională" pleacă de la "camerele de lemn" ale unei romanciere locale, spaţii ale introspecţiei şi regăsirii de sine, pe care le îmbracă în cupru, materialul predilect al regiunii frânce. Intricata combinare de spaţii publice şi "private" (zonele de lectură) a preocupat pe mai toţi concurenţii, aşa că o regăsim şi la Zaha Hadid (locul doi) şi la Christian Portzamparc.
Desigur, nu Quebec-ul ne oferă cel mai ilustru exemplu de bibliotecă "nefuncţională", ci metropola-mamă, prin a sa bibliotecă naţională de la Bercy. Este interesant de discutat modul în care procedee de compoziţie textuală sabotează producerea spaţiilor în care este depozitat şi accesat textul însuşi. Nu o voi face aici, pentru că este o discuţie prea lungă.
În fine, biblioteca de la Collegium Budapest, salonul fostei primării a Budei, mănăstire mai înainte încă. Mai degrabă improvizată decât sistematică, găzduia şi mese de lucru ale juniorilor. Mostre de frescă se decupau de sub zugrăveala albă: sfinţi cu aureolă, amintind destinaţia primă a locului.
În toate aceste spaţii mi-am petrecut întâlnirile cu litera scrisă. În plus, fireşte, de la bun început şi tot timpul dintre ele, acasă. Locuinţa şi biblioteca sunt consângene, ambele te cresc, cultivându-te (potrivit lui Heidegger, în chiar sensul originar, "agricol" al culturii). Pereţii casei mele sunt tapetaţi cu text, hypersuprafeţe: dacă aţi auzi-o pe menajeră cum le scutură de praf!... Are dreptate: mi-am donat biblioteca de specialitate deja de două ori la biblioteca facultăţii şi tot sunt prea multe cărţi. Am lepădat în urma mea încă două biblioteci (în apartamentul părinţilor mei şi în cel al socrilor, unde am locuit doi ani) şi am mai unit două, căsătorindu-mă. Aici, frustrare: a trebuit să renunţăm la dubluri, dar cine la care dintre ele să renunţe, căci nu e doar text, ci şi ataşament faţă de obiectul însuşi?
Dar nu mai e nimic de făcut: bibliotecile de acasă îndoiesc studiul cu intimitatea aflării în linişte, de jur împrejur, bucuros şi ferit. Nu am o mai mare bucurie decât aceea a lecturii tihnite, eu înde mine însumi. Spre disperarea familiei, citesc aproape oriunde şi oricând. Prin urmare, sunt cărţi peste tot, cu semne sau nu: care la citit, care la conspectat, care la recitire perpetuă. Am, de asemenea, un număr cotropitor de CDRom-uri - care cu text, care cu imagini - de care uşurez periodic computerul şi, prin intermediul lui, internetul. Mărturisesc, însă, faptul că nu pot citi cu aceeaşi sârguinţă pagina virtuală, de pe care ochii îmi alunecă.
De la stilou la tastatură
Să scriu însă şi despre scrisul însuşi, dacă tot am dezvăluit, aici, cum e cu cititul. Aş reitera ceea ce pare să fie deja un fapt comun, dar pe care eu unul îl resimt acut: ceea ce semioticienii numesc influenţa canalului asupra mesajului. Chiar mediul - instrumentul şi suportul - scrierii determină ceea ce scrii. Textura cernelii pe coală şi consemnarea gesticii de către stilou dispar la trecerea la maşină; hârtia nu mai consemnează DIRECT oscilaţiile şi apăsarea variabilă a mâinii asupra hârtiei. Faptul că apeşi o succesiune de taste nu mai are acelaşi tip de relaţie oarecum directă, corporală, cu scriitura, dar încă mai putem vorbi despre manuscris, pentru că se păstrează cel puţin fermitatea apăsării pe tastă în carnea hârtiei. Or, ajunşi la computer, cu versatilitatea operaţiunilor de procesare de text, această "profunzime", substanţialitatea fenomenologică a gestului de a scrie, a dispărut. Autocenzura şi rigoarea celui ce scrie pe hârtie dispar, devreme ce raderea textului "greşit" nu are consecinţe vizibile; dispar - dacă nu îţi propui cu oarecare masochism să împiedici această ştergere - variantele prin care trece un text şi care adeseori reprezintă startul, sau analogia necesară pentru un alt poem; în fine, instabilitatea textului, care se poate combina în varii chipuri prin redispunerea secvenţelor în câmp sau prin mutarea dintr-un poem în altul, este o stare prin care textele trec mult facil decât atunci când scriam direct pe hârtie, chiar dacă ea rămâne încă invizibilă în clipa imprimării. Există o serie de comenzi prin care se pot marca diferit variantele, sau prin care corecturile pot coexista cu ceea ce a fost "greşit", dar nu cunosc încă nici un poet român care să fi folosit această stare derrideană a textului computerizat. Hyperlink-ul poate fi o nouă sursă de "profunzime" rizomatică pentru poezie şi în "museletter" am văzut vorbindu-se despre acest potenţial al scriiturii poetice.
În ce mă priveşte, apelez încă la o tehnică mixtă, câtă vreme, în ciuda faptului că am un notebook, am clipe de "inspiraţie" mai cu seamă atunci când, călătorind pe distanţe lungi, intru într-o stare de "stand-by" (contemplaţie? auto-hipnoză?) în care asocierile stranii, formulele paradoxale, alegoriile, în fine, figurile poetice se nasc mult mai uşor; aşa se face că bruioanele le scriu încă de mână, după care jocul trans-scrierii pe computer să dez-asambleze particulele de text spre a le recompune - într-un alt context, sau poate în cu totul alte texte. Păstrarea formelor brute, peste care se aştern straturi şi straturi de re-scrieri, îmi permite uneori să le revizitez cu falsa inocenţă pe care distanţa faţă de propriul text o aşează în timp. Rememor/invent/ez atunci circumstanţele scrierii, analogii pierdute, fracturi ale textului originar şi, poate, mai adaug la - sau modific un poem vechi. Eseurile le scriu însă exclusiv la calculator şi seriozitatea intrinsecă a acestui tip de text, mai cu seamă când el se referă la arhitectură - o artă eminamente sobră până mai ieri. Şi acolo colez, adaug, import sau export paragrafe, argumente, citate; dar, mai mult decât în cazul poeziei, salvez sufletele celor din edituri şi, mai nou, din redacţii, care nu mai au tăria de caracter (şi nici bugetul) pentru a dactilografia manuscrise. Practic, din 1993, de când mi-am cumpărat unul, nu am mai scris decât la computer, după ce încă din 1988 nu mai dădeam manuscrise spre publicare, ci doar dactilograme (oh, bietul meu Continental, atât de greu obţinut, pe care l-am vândut în 1990 lui Daniel Bănulescu! Mai am două maşini de scris, una din zestrea soţiei şi alta - cumpărată la Oxford spre a-mi redacta acolo lucrările săptămânale; tot la Oxford am făcut şi primul curs de WordPerfect 5.1, program pe care l-am folosit ani buni după aceea).
Am apoi aceste dosare cu şină şi aceste caiete chinezeşti cu legătură verde-mătăsos în care am tot scris de-a lungul anilor. Din vreme în vreme, în conjuncţie şi cu fragmente care se iscă de la sine, le revizitez: sunt acolo începuturi şi piste abandonate, versiuni de care m-am lepădat ulterior - o întreagă hoardă de pre-poezii în atmosfera cărora adeseori mă scufund, nu în ultimul rând spre a recupera ceva din inocenţa vârstei la care au fost scrise. Colajul adună împreună "subansamble" reciclate şi palimpsestul aşează strat peste strat: computerul le-a făcut să devină prea facile, în detrimentul unei anume "profunzimi" a textului. Faptul că poţi interşanja fragmente de text, decupându-le dintr-un loc şi adăugându-le altundeva, unde alăturarea creează insolitări involuntare, este un rezultat al procesorului de text. Deja Intro, din Partidul Poeţilor, era un astfel de text pre-fabricat, pentru ca Sora de noapte din Terapia prin scris să fie doar un colaj de fragmente mult mai vechi, aduse la zi". Nu cred în inspiraţia care vine pe când o aştepţi nemişcat şi extatic ci, dimpotrivă, cred în logica imanentă a unei masse critice de text "poetic", de magmă informă încă, dar care începe să îşi impună propria logică internă, sau care acceptă o astfel de coerenţă pe care tu i-o conferi de îndată ce intri în joc, în "vibraţia" ei.
Lauda scrisului
Atunci când vine vorba despre text academic şi, în genere, nepoetic, mă tem că formula inspirată - vai, atât de la vogă printre filosofii şi eseiştii indigeni - ţine loc de, suprimând în proces, travaliul explicaţiei. Talentul inventării de sintagme memorabile este aici o sublimare a şederii degeaba. În locul efortului de a explica, de a construi edificii de cuvinte, sustenabile - drapajul şi horbota impresionistă de, bine plasate, cuvinte. Din nefericire, în ciuda succesului pe care ele îl au, nu sunt de natură să construiască, doar ele, o cultură. Citabil, cuvântul preţios trebuie după aceea depliat prin interpretare, sprijinit pe citatul de prestigiu sau pe parafrază, adăugat altora la temelie. Altfel, el nu creează decât aura admiraţiei, la fel de efemeră ca şi gloria care derivă din acest joc al minimului efort - fizic! - pe care îl presupune, totuşi, cercetarea avansată. Nu sunt, să ne înţelegem, împotriva harului unuia sau al altuia de a emite asemenea inspirate formulări, care pot sintetiza mai bine decât o armată de fraze un gând. Sunt însă împotriva absolutizării acestei proceduri, mai cu seamă atunci când, de la asemenea inteligenţe remarcabile se aşteaptă de fapt operă, nu balet lingvistic.
Or, opera serioasă (şi nu doar cea de factură academică) nu aşteaptă doar inspiraţia; travaliul constant, indiferent la circumstanţe şi de umori, poate induce starea de receptacol al inspiraţiei; textul însuşi, din propria densitate (i.e. complexitate) şi, uneori, din propria masă, poate isca acele piscuri ale sale pe care alţii le aşteaptă cu mâna la falcă. Mi se pare dramatic ca astfel de formule, ale nehărniciei "inspirate" să fie propuse drept soluţie de carieră, mai cu seamă de către purtători de titluri didactice şi academice. Nu, ele nu sunt o soluţie decât pentru puţinii dăruiţi cu har; iar acesta din urmă nu este predabil. Or, discursul academic trebuie întemeiat pe muncă perseverentă, pe rigoare a metodei, pe disciplină a redactării şi abia în ultimă instanţă pe stări oraculare. Eu nu le pot propune studenţilor mei, cel puţin nu acelora care vor să devină cărturari (nu e cazul celor de la arhitectură, din nefericire), să fie puturoşi. Pot însă să le promit că, în destoinicia sihastră a muncii de cercetare, vor putea deveni cândva, împotriva vremurilor aproape sălbatice de azi, dacă nu savanţi şi academicieni, cel puţin acel humus din care să se nutrească o remarcabilă sinteză viitoare, sau o interpretare năpraznică - şi cu toatele capabile să împingă mai departe, măcar cu o câtime, cunoaşterea.
Nu e mult, dar este oricum mai profitabil - pentru ei - decât să le predau lenea ca strategie de carieră. Cei care au har, îl vor adăuga hărniciei. Cei care nu îl au, vor putea, totuşi, să fie de folos şi ca fundal. În definitiv, cultura are nevoie, spre a se zări vârfurile, de zone de platou, consistente, cele care oferă criteriile pentru comparaţii şi care amplifică strălucirea, adică recunoaşterea, celor din vârf. Reversul - a le spune să nu se bazeze decât pe har - nu este posibil de predat la scară amplă şi reprezintă o fundătură fiinţială. Uneori chiar pentru cei ce o propăvăduiesc: atunci când vraja coreografiei sociale celei mai remarcabile se va fi stins, când şi poveştile celor ce au stat în proximitatea oralităţii celei mai graţioase se vor fi dus acolo unde se duc toate poveştile când se duc - atunci rămâne, atâta câtă este, Opera. Şi nu discursurile de circumstanţă, nici micile metafore vor mai fi de vreun folos atunci. Nimic din câte vor fi fost admirate şi celebrate nu vor mai fi să reazeme un discurs incomplet, ars de zgura circumstanţelor sau a frivolităţii.
În cele din urmă, este chiar sensul unei parabole biblice, a talantului. Înmulţirea lui prin efort constant, ritmic, este datoria celor înzestraţi, iar nu traiul din dobândă, oricâtă va fi fiind aceasta.