Mi-ar plăcea ca retrospectiva anului 2017 să fie despre teatru, despre cinema, despre operă, despre cărţi. Să fie despre marile spectacole ale anului, despre tulburătoarele lui filme, despre mica revoluţie a literaturii române contemporane.
Să fie despre premiul rusesc al Durerilor-fantomă, spectacolul-emblemă al proaspăt aniversatului Teatru de Artă (5 ani de încăpăţânare ai unui spaţiu independent, mai exact ne-dependent de facil, de tezism, de superficialitatea ideologiilor, de ideologia suprafeţelor ce nu îngăduie adâncimi). Ori despre Singularity şi Când timpul stă pe loc, două dintre premierele solide ale aceluiaşi teatru bucureştean, vorbind despre război, despre depărtare, despre pierdere, despre fragilitate, despre greşeală, despre moarte, despre început.
Să fie despre Green Hours la 20 ani şi despre capacitatea încântătoare a acestui spaţiu de a crea şi ridica actori, regizori, trupe. La rând, sunt acum Frilensării, ieşenii re-localizaţi de Voicu & Rozana, care în 2017 au produs hiper-deştept-energicul Înaintea erei noastre şi promiţătorul Bătălii, regi, elefanţi (de văzut în 2018).
Să fie despre desantul lui Andrei Şerban la Opera Naţională Bucureşti, despre insuportabila umanitate a Luciei di Lamermoor, despre insuportabila expediţie în adâncurile năclăite în prejudecăţi ale luminii şi întunericului din Don Giovanni.
Să fie despre colosalul Hamlet de la Metropolis, spectacolul care l-a confirmat pe Andrei Huţuleac ca unul dintre primii trei actori din România şi pe Victor Ioan Frunză ca cel mai important cititor al lui Shakespeare din lumea teatrală mioritică.
Să fie despre vizita bucureşteană a Hamlet-ului timişorean, pariul Adei Lupu Hausvater pe talentul şi deschiderea trupei pe care o conduce şi pe imensa imaginaţie a lui MC Bean, hip-hop-erul care ameninţă să reinventeze muzica de teatru.
Să fie despre "dubla" Teatrului Maghiar de Stat din Cluj la FNT 2017, cu controversat-năucitorul Rosmersholm şi cu minunat-pe-alocuri-divinul A mélyben / În adâncuri (ultimul formând, alături de Durerile fantomă şi de Don Giovanni evocate mai sus, trilogia cea mai fidelă a demonilor şi îngerilor omului clipei din cele de văzut pe scenele patriei).
Să fie despre debutul în dramaturgie şi re-debutul în proză a lui Alex Tocilescu, ale cărui Bun de export (la POINT) şi Imperiul pisicilor (la Polirom) au şocat şi bucurat pe mulţi prin diversitate, ne-limitare, deşteptăciune şi emoţie bine camuflată.
Să fie despre universul încântător-acaparator al Mierii lui Tudor Ganea, despre fascinanta apocalypse-now-style plimbare prin Infernul zilelor noastre a Exitus-ului lui Adrian Georgescu, despre graţia tristă şi nostalgia plină de speranţă a povestirilor Ana-Mariei Sandu din Pereţi subţiri, despre Sînii verzi şi alte asemenea concepte din volumul omonim al lui Florin Iaru.
Să fie despre împuşcăturile şi câinii de la finalul chiolhanului care întregeşte Ultima zi, preumblarea pe cărările munţilor/minţilor patriei a lui Gabriel Achim, despre tăcerile şi plecarea de la finalul tragediei în metru post-modern pe nume Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, preumblarea prin lumea oamenilor trăind (?) prin aceiaşi munţi ai aceleiaşi patrii.
Să fie despre ce trece prin capul şi cordul unui cetăţean care priveşte răvăşitorul-experiment Ţara moartă al lui Radu Jude, despre ce trece prin capul şi cordul unui cetăţean trăitor în realitatea descrisă de Ouăle lui Tarzan de Alexandru Solomon, despre aplauzele şi lacrimile cu care mă văd în stare să tot revăd Varză, cartofi şi alţi demoni al lui Şerban Georgescu, despre lacrimile şi aplauzele cu care mă văd în stare să tot revăd Braşov 1987. Doi ani prea devreme de Liviu Tofan.
Deşi toate acestea au existat şi au luminat anul ce în curând nu va mai fi, 2017 nu a fost despre ele.
Anul în care am văzut mai mulţi jandarmi decât actori, în care am petrecut mai multe ore în Piaţa Victoriei decât în teatre, în care am citit mai multe pancarte decât cărţi şi în care am evocat mai des iniţialele partidului de guvernământ decât numele iubitei a fost un an pierdut.
Un an în care, ocupaţi cu evitarea dezastrelor succesive ce ne-au ameninţat, ne ameninţă şi, din păcate, ne vor ameninţa încă multă vreme, n-am avut vreme de mai nimic din lucrurile cu adevărat importante. Pentru că dacă există un maximum, un vârf al exasperării care ne-a luat prizonieri de la finele lui ianuarie încoace, acela e lipsa de sens, de relevanţă a pseudo-dezbaterilor lansate de cetăţenii aflaţi la guvernare.
De vom câştiga vreodată definitiv bătălia cu cei care vor să calce în picioare cam orice lege şi instituţie anti-furt cât de cât funcţionale şi vor, în acelaşi timp, să facă franjuri, fără vreun motiv exprimabil într-o frază logică, întreg sistemul fiscal, vom putea bifa că am rămas unde eram acum un an.
Cealaltă variantă e să pierdem, mai mult sau mai puţin, din bruma pe care o aveam cândva (acum un an, de pildă) pe vremea când ne plângeam de cât de rău ne este.
*
Aşteptăm topuri ale amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)