Anul 2016 a fost anul în care am realizat că merg pe întuneric, iar ceea ce m-am întrebat constant de la sfârşitul lui şi până astăzi a fost dacă şi cei din jurul meu simt la fel. Este adevărat că adolescenţa implică un amalgam de sentimente şi trăiri, de întrebări care te macină şi de revelaţii strecurate în suflet, dar nu pot înceta să-i privesc pe cei din jurul meu. De când suntem mici, creştem, observăm şi punem întrebări; ne împiedicăm de răspunsuri şi persoane în încercarea noastră de a ne conforma ritmului impus de majoritate. Treptat, ajungem să ne ghidăm după nişte valori care nu ne aparţin; mergem "pe întuneric" printr-o cameră plină de lucruri agonisite şi de dorinţe neîmplinite până în clipa în care începem să ne diferenţiem de mulţime. Începem să ne observăm propria creştere, să ne interesăm de viitor şi să privim cu melancolie spre generaţiile de după noi.
Pe parcursul anului 2016 m-am provocat pe mine însămi să ies din propria "carapace" şi să fac cunoştinţă cu diferiţi oameni; inevitabil a apărut dorinţa de a-i cunoaşte şi de a-i înţelege. Am înţeles că toţi trecem prin aceleaşi etape într-un mod diferit şi variat. Adolescenţa este un drum cu obstacole neobişnuite şi cu o destinaţie necunoscută, unde fiecare pas necesită timp. Unele dintre problemele noastre ajung să fie acel "fugit irreparabile tempus", lipsa motivaţiei şi a unui model-etalon pentru persoana care vrem să devenim. Treptat, poate vom găsi rezolvare acestor dileme, sau vom rămâne într-o permanentă căutare. În anul 2016 am învăţat să ascult şi tot în acest an am avut norocul să-mi întâlnesc "etalonul" pentru motivaţie şi perseverenţă. Această persoană mi-a demonstrat că nu trebuie să renunţăm la visele noastre, oricât de mici ar fi şansele de a le atinge, iar orice schimbare, care ne poate aduce mai aproape de realizarea acestora, merită încercată. Dacă vrei să înfloreşti, trebuie să ieşi din zona de confort, iar dacă vrei să fii ajutat, trebuie mai întâi să înveţi să asculţi; a auzi şi a asculta au ajuns ca mersul pe timp de noapte şi zi în aceeaşi încăpere.
Tot în 2016 am avut inspirata idee de a-mi rezerva un caiet pentru amintiri. Tind să cred că frumuseţea timpului constă în efemeritatea acestuia, iar felul în care îl valorificam ne defineşte ca persoană; călătoria rămânând cel mai emoţionant lucru făcut până acum. Am călătorit în compania unor prieteni de mai multe ori în acest an şi am înţeles că nu contează unde mergi din moment ce urmează să-ţi petreci timpul descifrându-i pe ceilalţi. Ajungem uneori în punctul în care redescoperim persoanele din jurul nostru şi ne amintim de ce îi avem lângă noi; reuşim pentru câteva clipe să zărim sclipirea din ochii lor, poate chiar frumuseţea surâsului. Niciodată nu vom şti ce ne rezervă viitorul şi uneori ne dăm seama prea târziu că următorul an nu ne poate oferi ce ne-a dăruit precedentul. Mi-am rugat prietenii să se semneze în acest caiet pe care l-am purtat cu mine la evenimentele importante şi chiar mă bucur nespus de mult să am gândurile lor adunate sub două coperţi mici, cartonate.
Cea mai importantă semnătură, pe care o adăposteşte de privirile curioşilor caietul meu, este cea a lui Cristian Mungiu. La premiera filmului Bacalaureat din oraşul meu, am avut şansa de a vorbi cu regizorul şi cu doi dintre actorii filmului: Lia Bugnar şi Vlad Ivanov. Am apucat să înţeleg într-un final o fărâmă din viziunea înaintaşilor noştri despre România şi speranţa pe care şi-o ascund în noi; speranţa că noi, noua generaţie, vom aduce schimbare.
Anul 2016 aduce în topul său, o dată cu schimbările din sufletul meu şi dorinţa de cunoaştere, şi minunatul sentiment de împlinire. Toţi căutăm prin acţiunile noaste să atingem un scop ca să ne simţim împliniţi. Suntem atât de preocupaţi uneori să avem ceea ce vedem la ceilalţi că ar fi fericirea, încât putem ajunge să mergem "pe întuneric" şi să nutrim speranţa în ceva ce nu va veni. Cel mai frumos sentiment este când împarţi şi primeşti căldura celor cărora le-ai dăruit o fărâmă din suflet; cele mai frumoase cadouri fiind cele neaşteptate. La sfârşitul clasei a X-a mi-am lăsat gândurile şi sentimentele pe o fâşie de hârtie colorată. Am lăsat hârtia aceea în cartea de matematică cu speranţa că un elev o va citi. La momentul respectiv mi-am dorit să fi primit şi eu în dar acele cuvinte încurajatoare; să mă fi avertizat cineva că urmează o etapă din viaţă cu o ascensiune bruscă, cu o rearanjare a priorităţilor şi chiar cu o nouă definiţie a conceptului de frumos şi sensibil. În toamna acestui an, elevii dintr-o clasă de ştiinţe ale naturii au găsit biletul anonim din vechea mea carte de mate: l-au fotografiat şi l-au pus pe facebook. Prietenii mei l-au recunoscut şi m-au întrebat dacă îmi aparţine. Sentimentul de împlinire îl definesc momentan ca recunoştinţa celorlalţi, admiraţia pentru ceva ce iubesc sau în care îmi strecor sentimentele, implicându-mă pe furiş cu multă energie şi sinceritate.
Anul 2016 ar fi trecut neobservat dacă nu l-aş fi însemnat în hârtii şi amintiri, dacă nu m-ar fi atins blând pe ochi sau nu m-ar fi învăţat să ascult şi să observ. Acesta a fost topul anului meu şi tot ce pot să îmi doresc este ca 2017 să fie la fel de surprinzător ca predecesorul său.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)