Scrisoare din 2017

Dragul meu prieten,

Îţi scriu în pragul Sărbătorilor de iarnă nu doar pentru a-ţi ura cele cuvenite, dar şi pentru a-ţi spune despre anul care a trecut de când ne-am văzut ultima oară în Capitală, parcă la Operă, dacă nu mă înşel, într-o seară în care se juca Shakespeare. Nu îţi ascund faptul că nu îmi vine uşor să fac lucrul acesta, mai cu seamă acum, poate am apucat să îţi mărturisesc odată, perioada aceasta mă predispune la melancolie şi naşte în mine un sentiment dureros al ireversibilităţii timpului, în ciuda oricăror încercări ale noastre de a ne ridica deasupra lui. Rememorarea înseamnă pentru mine un efort colosal, pentru că toată reconstrucţia pieselor în ordine cronologică, redimensionarea lor în funcţie de anotimp, sărbători, evenimente prin care am trecut sau la care am asistat, cernerea lor prin sita memoriei, înseamnă pur şi simplu retrăirea lor aievea. Altfel nu pot să scriu, decât retrăind, analizând încă o dată scenele esenţiale, filtrând toată substanţa sufletească de care sunt impregnate şi, în final, transcriindu-le de pe firavele pânze ale amintirii în documentul acesta, foarte conştientă că el reprezintă un act de metaforică "dezgolire" şi purificare, ca orice mărturisire.

Cu cântecul lui capabil să mişte munţii şi apele din loc, izvorât de pe coardele fine ale lyrei cu care îl înzestrase însuşi Apollo, zeul artelor, Orfeu s-a coborât în Infern uitând de orice teamă. Spera să îl înduplece pe sumbrul Hades să o elibereze pe Euridice din ghearele amarnicei nefiinţe în care fusese aruncată în ciuda tinereţii, frumuseţii şi a iubirii care îi umplea sufletul de viaţă. Era capabil de gestul suprem prin care se arăta gata de a-şi sacrifica propria fiinţă, de a accede dincolo de limitele ei, încrezător în puterea iubirii care îl anima. Ce ar mai fi fost cântecul lui fără acordurile divine ale sentimentelor izvorâte din plenitudinea fiinţei sale, pe care o împlinea doar împreună cu frumoasa nimfă? Povestea e plină de tâlc şi numai cei care nu cunosc această patimă de nedescris nu pot crede în adevărurile ei tainice.

Mi-am amintit de scena aceasta pentru că aşa mă simt acum, coborând pe firul rece al memoriei, acolo unde lunile atât de frământate din anul care se încheie şi-au lăsat drojdiile amare în continuă fermentare. Orice coborâre în straturile de profunzime ale sufletului echivalează cu acel descensus ad Inferos despre care vorbesc toate ritualurile iniţiatice, pentru că ea presupune curajul de a-ţi înfrunta limitele, de a-ţi asuma suferinţa regăsirii lor în tine, cu toate încercările ratate de a le îndepărta pentru a te putea vindeca înlăturând acea memorie afectivă viciată de pierdere. Pericolul este că ai putea rămâne acolo definitiv, într-o captivitate morbidă, pradă obsesiilor trecutului şi disperării de a nu putea schimba soarta lucrurilor. Nu sunt puţini cei care n-au reuşit ei înşişi să mai găsească drumul spre realitatea vieţii, închişi în bolgiile propriei memorii, care le-a anihilat orice instinct al supravieţuirii şi i-a condamnat la o continuă rătăcire prin labirintul fără ieşire al propriei minţi. Ce s-a ales de ei, umanitatea s-a ferit să mai întrebe, exilându-i la porţile unei istorii închise în tratate de psihiatrie şi în ospicii, în care doctori docenţi s-au grăbit să le pună verdicte implacabile. Dar au fost şi alţii care au avut puterea, ca şi Orfeu, de a se ridica la suprafaţă, crezându-se triumfători. Acolo jos, înfruntând legile nescrise ale condiţiei umane, şi-au putut activa acele resorturi salvatoare, contaminându-se de iluzia propriilor forţe şi a naturii lor de învingători, în care au căpătat încredere. În locul acela, imaginea faptelor trăite capătă un relief pe care numai cei aleşi îl pot distinge şi toate întâmplările se transformă în învăţături pe care trebuie să le transmită mai departe, ca un semn că nu există pierderi absolute, atâta timp cât există creaţie.

Vezi tu, dragul meu prieten, în urma acestei experienţe, luciditatea e cea care face posibilă transformarea lucrurilor în substanţă a conştiinţei, acea zonă - singura autentică, după cum ne spune fenomenologia - ce poate să dea valoare existenţei noastre. Între instincte şi conştiinţă e drumul lui Orfeu către Infern şi uriaşa lui şansă de a înţelege rosturile lumii, departe de relativitatea înfăţişării ei de suprafaţă. Poate că aici e cheia întregului mit, în acele momente ale întârzierii lui Orfeu în lumea umbrelor, în felul în care a reuşit să transpună în cântecul cu virtuţi magice întreaga suferinţă, născută din dor şi neputinţa de a conştientiza graniţele imuabile între care se desfăşoară viaţa lumii. Povestea nu ne spune decât că strămoşul mitic al poeţilor a cântat iar Hades a dezlegat-o pe Euridice din lanţurile morţii. Aici e rostul fiecăruia să înţeleagă ce se întâmplă în propriul sine şi să găsească notele potrivite pentru a sublima şi exprima, pe limba semenilor lui, învăţăturile pe care le-a desprins din această călătorie. După un asemenea preambul, desigur te vei întreba ce am eu de spus despre anul care a trecut şi nu numai, după toată această divagaţie. Iată, pe scurt:

am înţeles, încă o dată, că esenţa relativităţii stă în oameni şi în limitările lor, fluide şi mişcătoare precum argintul viu, căci umanitatea nu se poate desprinde, în cele mai multe cazuri, de natura ei instinctuală; oamenii acţionează după propriile interese şi slăbiciuni, fără să ia în considerare efectul pe care acţiunile lor îl au asupra celorlalţi, adică fără a gândi în termeni duali faptele lor. Cei mai mulţi au convingerea că îşi sunt stăpânii absoluţi şi că orice fac are argumentul autorităţii lor de sine, capabilă să justifice absolut orice;

cred că între oameni se creează, uneori, legături care ţin de altă ordine decât cea fizică, morală sau spirituală, şi că unele dintre acestea nu se (mai) pot desface niciodată, în ciuda oricăror obstacole. Ca şi când o forţă supraumană ar face astfel încât să demonstreze muritorilor că numai jocul le este permis, nu şi accesul la regulile lui stricte, că zarurile sunt deja aruncate. Pe veci pierduta Euridice e doar în planul realităţii, pentru că ea a rămas la fel de vie în povestea aceasta pe care ne-o vom aminti etern, şi cu fiecare rostire a ei va deveni mai frumoasă, dar la fel de inaccesibilă celor care nu au curajul de a-şi înfrunta propriile limite;

cred, după anul acesta, că nici moartea, nici timpul nu ne conduc destinul, ci memoria, care le poate face suportabile sau distrugătoare. Cu alte cuvinte, suntem artizanii propriei noastre înălţări sau căderi, atâta timp cât dispunem de forţa de a păstra în noi amintirile sau de a le îngropa, dar nu trebuie să uităm că undeva, în noi, rămân lucruri la care nu avem niciodată acces. Faptul că Orfeu a întors capul după eterica Euridice, în ciuda avertismentului dat de Hades cu pierderea ei ireversibilă, demonstrează încă o dată că suntem supuşi labilităţii şi arbitrariului, că lumea absolutului este o himeră pe care ne-o putem imagina, dar în care nu putem pătrunde niciodată din cauza caracterului conjunctural al acţiunilor noastre;

mi s-a confirmat anul acesta şi faptul că a înţelege limitările oamenilor aduce confort sufletesc şi împiedică otrăvirea sufletului. Nu mă mai pot supăra pe semeni pentru că sunt conştientă de imperfecţiunea funciară a naturii noastre umane, care ne face versatili.

nu în ultimul rând, cred că rostul nostru e să le deschidem celorlalţi ochii, atâta cât putem şi cât le e dat să priceapă, prin orice mijloace ne stau la îndemână, fie că o facem prin scris, oferindu-le exemplul nostru pentru a învăţa, fie direct, printr-o îmbrăţişare, pentru că numai aşa ne putem justifica prezenţa în această lume. A rămâne închis în interiorul propriei experienţe poate fi un păcat capital, cum e furtul sau minciuna...

Prieten drag, nu îţi ascund amărăciunea cu care am încheiat acest an, nici faptul că încrederea mea în anii ce vor urma e din ce în ce mai palidă, mai suferindă, poate prea devreme. N-aş vrea să te încarc şi pe tine cu existenţialismul acesta pesimist. Cât de bine ar fi să rămânem în zona aceea a mitului orfic în care poetul a avut puterea şi voinţa de a se coborî în tenebre pentru a-şi salva iubirea, şi, implicit, pe sine. Să putem păstra credinţa că omul e bun şi frumos, iar prin asta poate înfrunta orice, că merită să lupte pentru ceea ce crede că i se cuvine, să fim asemeni îndrăzneţului Prometeu, nu acelui nefericit Sisif! Poate undeva, în cercurile nevăzute ale existenţei noastre, există o compensaţie şi fericirea voastră va şterge orice urmă a dezamăgirii mele.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Îţi doresc Sărbători luminate, cu pace şi bucurie! Ai grijă de sufletul tău blând, pe care îl preţuiesc enorm!
Oxana

Aşteptăm topuri ale amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)