Nopţile nedormite, în care visam, cu ochii uscaţi, la lumi de care nu-mi mai amintesc acum, dar pot să revăd umbrele din cameră, pe care pânza retiniană le-a închis într-o memorie proprie. Îmi amintesc paginile citite cu lanterna pâlpâind.
Seara de vară petrecută la mare împreună cu o prietenă. Noi, alergând şi ţipând, citind cu voce tare sau şoptită rânduri din Seneca sau admirând lumile lui Dali, prins într-o sacoşă de pânză, udă, mirosind a sare marină. Scriam nume de filosofi în nisip, jucându-ne, apoi, cu metafore exagerate. Călătorii imaginare pe mare, uitând de vreo existenţă anterioară clipei prezente. Admiram spectacolele artiştilor stradali. Râdeam de oameni. Râdeam de noi. Am intrat în moscheea din Constanţa, am urcat în turn şi am spus, uite, de aici poţi vedea întreaga lume. Pentru că, de fapt, atunci, ceea ce se prezenta în faţa noastră, chiar era întreaga lume.
Am descoperit sinagogile din Bucureşti, edificii triste, uitate, unele menţinute în viaţă, printr-o şansă oarecare. Am admirat felul în care întreaga lumină de afară se intersecta la nivelul rozetelor, ce o filtrau şi o aduceau înăuntru. Explicaţiile matematice privitoare la semnificaţia rozetei. Grandoarea şi, din nou, uitarea cu care oamenii îmbracă cele mai frumoase elemente din care poate fi compusă această lume hibridă.
Plimbările prin cimitire şi discuţiile despre moarte, viaţă, uitare, sens, Intenţie. Admiraţia grotescă a peisajului care nu înfiora, ci nedumirea prin atenţia pe care oamenii au atribuit-o dintotdeauna stării de neviaţă, ca pe o pretinsă stare de tranziţie şi nu de finalitate. Fără concluzii elocvente. Doar uimirea în faţa unui alt spectacol steril, pe care oamenii l-au pregătit mereu cu grijă.
Descoperirea "anticarului cu joben". Un anticar care plânge atunci când simte că oferă o carte unui cititor nevrednic. "Plâng pentru carte", spune el. Îşi trăieşte viaţa de anticar într-un spaţiu mic, la Unirii, o extensie nesigură a unei vechi case de boieri, fără lumină, fără rafturi stabile, doar o mare de cărţi umede, mirosind a ţigări şi a lacrimi de anticar. În acel microcosmos se spune că poţi găsi orice cu ajutorul lanternei oferite oricărui vizitator.
Căutarea intermitentă a lui Eugène Ionesco şi Caietele lui Cioran, care mi-au stat alături, cuantificând în cuvinte tot ceea ce nu am avut curajul să spun vreodată.
Posterele cu tablouri de Van Gogh, Vermeer, Ingres, Da Vinci, cu care mi-am acoperit camera, transformând-o într-un adevărat templu cromatic, ezoteric.
Filmele. Filmele lui Jean-Luc Godard. Ale lui Fritz Lang. Urmărite la şcoală, în pauze, când colegii mă priveau derutaţi, ca şi cum eu şi filmele am fi reprezentat frânturi din cea mai exotică lume pierdută. Uimirea oamenilor în faţa alb-negru-lui.
Boy Interrupted. Este primul documentar în care simt personajul dincolo de sticlă. Îi pot vedea întunericul. Îi pot vedea jocul, candoarea vie cu care priveşte absenţa viului. E despre un om care, metaforic, a crescut mai repede. Care la trei ani spunea că e un om bătrân. Care la opt ani vorbea despre moarte. Care asculta Nirvana şi compunea versuri. Care scria poezii în care se descria ca o bufniţă în plină zi, acoperit de întuneric, într-un loc unde nu poate fi văzut, unde nimănui nu-i pasă, unde nimeni nu-l aude. Ca într-un glob de sticlă, închis în propria absenţa a lucrurilor. Dincolo de certificarea obiectivă a bolii psihice (bipolaritate), ceva din felul lui de a se manifesta părea să tindă către o poezie domestică, dar reînvăluită de sălbăticiunea unei fiare autiste. O maturitate ce s-a autodistrus, într-un dans tenebru de interpretare a unei virtualităţi profunde şi nu de existenţă imediată, conştientă. O pendulare sarcastică şi artificială. O dorinţă de integrare în grămada de imagini colorate ce se luptă să interfereze cu incompletitudinea şi, totuşi, luciditatea nonculorilor.
Spectacolele de teatru. Dintre ele, amintesc Ce zile frumoase! de la unteatru, UFO şi Regele moare (TNB) care au regenerat în parte textura epidermic rănită a interiorul meu derutat.
Cele opt ore aşteptând să intru în Sala Tronului. O doamnă a avut răbdarea de a-mi vorbi despre toate amintirile ei din perioada comunistă. "Întreabă-mă orice. Cunosc fiecare clipă din perioada aceea." Am avut parte, în felul acesta, de cea mai importantă lecţie de istorie şi de sacrificiu.
Amintirile pierdute. Zborul păsărilor, mişcarea frunzelor, chipurile, anamorfozele hipnotice ale cerului şi ale vântului, momente pe care creierul nostru le păstrează într-o memorie ascunsă, absorbind fiecare mişcare a unei simple particule, reţinând tot, dar care, peste noapte, le dizolvă în procesul său de supravieţuire. Este posibil să mori, se spune, dacă ai avea atât de mult amintiri, dacă ai păstra în tine întreaga mişcare a lumii.
*
Aşteptăm topuri ale amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)