Poveste de Crăciun

În dimineaţa aceea mă întorceam de la Budapesta, pentru Crăciun. Din uşă, prima întrebare pe care mi-a pus-o Rada a fost: "Tu ai idee cine te-ar putea fila, cineva care te cunoaşte din copilărie?"

Întrebarea m-a cam luat din scurt. Eram uşor zdruncinat de noaptea petrecută în vagonul de dormit semiîncălzit, ca să nu spun nimic de stresul de la trecerea graniţei (de fiecare dată o adevărată epopee, în primii ani de după 1990), aşa încât la început am crezut că nu aud bine.

Am intrat în casă, mi-am lăsat jos bagajele, şi am întrebat-o: "Poţi să-mi spui, te rog, mai clar despre ce este vorba?"
"Aseară târziu, pe la miezul nopţii, a sunat telefonul. M-a trezit din somn. O voce doar pe jumătate serioasă, ca a cuiva pus pe glume, m-a întrebat: «Andi e acasă?» «Nu, e la Budapesta, acolo lucrează. Dar se întoarce de Sărbători», i-am răspuns eu, pe jumătate adormită. «Da, ştiam. Ştim tot, doar nu degeaba îl filăm», a continuat vocea. Mi-a făcut impresia unui om puţin băut, care se simte singur, şi care dă în miez de noapte un telefon doar ca să mai schimbe o vorbă cu cineva. Şi-a luat apoi repede la revedere, şi a închis, ca şi cum i s-ar fi făcut dintr-o dată frică că ar putea fi prins. Ai idee cine poate fi?"

N-aveam nici o idee. Singurul lucru clar era că-mi folosise numele de copil, deci era probabil cineva care mă ştia de mic. În rest, zero. Dar bănuiam că sunt urmărit. În primele zile ale anului, când îmi luasem în primire postul, la o fundaţie internaţională din Budapesta, am primit un telefon de la ambasadă. M-au invitat să le fac o vizită. Am avut onoarea să fiu primit chiar de ambasador. A fost foarte culant, mi-a vorbit de evitarea dublei impuneri, etc. La sfârşit, înainte să ne despărţim, mi-a spus ca din întâmplare: "Sper să vă amintiţi întotdeauna că aici, în capitala Ungariei, sunteţi reprezentantul ţării noastre, chiar dacă neoficial." Tradus în limbajul unui angajat de ambasadă românească de la începutul anilor 1990, şi nu oricare ambasadă, ci chiar din Budapesta, asta însemna "Eşti pe teritoriu inamic, ai grijă ce faci, suntem cu ochii pe tine". Evident, mi-am văzut de treabă, şi n-am mai avut plăcerea să fiu convocat la ambasadă.

Ah, ba da. Dar nu la Budapesta. La Washington D.C., cam peste vreo doi ani. Nu ştiu cum a aflat ambasada noastră că sosisem acolo cu o bursă, împreună cu alt coleg. M-au sunat de mai multe ori, fără să mă găsească (încă nu apăruseră telefoanele mobile). Mi-au lăsat atunci un mesaj la recepţie: "Vă transmite personal domnul ambasador o invitaţie". Ştiam cam ce ar fi urmat, aşa încât l-am întrebat pe colegul meu dacă nu vrea să se ducă el la ambasadă. A vrut. S-a întors de acolo foarte dezamăgit, deşi îl prevenisem. Nu l-am însoţit. În ziua aceea m-am dus să vizitez un muzeu, n-am vrut să mai am nimic de-a face cu vreo ambasada de-a noastră, mă cam lămurisem cu ce se ocupă. Poate acum să fie altfel, deşi n-aş băga mâna în foc.

Însă telefonul primit de Rada în miez de noapte de la spionul autodeconspirat m-a făcut să mă gândesc la cine ar putea fi - evident cineva care să mă cunoască de când eram mic, şi care să lucreze la urmaşa Securităţii (la unul sau la altul din multele servicii de spionaj româneşti trecute, prezente şi viitoare - civile, militare, interne, externe, etc.). Singura persoană care mi-a venit în minte a fost "fratele meu de sânge", Andrei. Ne-am zgâriat o dată încheieturile mâinilor cu un briceag, şi le-am pus una peste alta "să ni se amestece sângele". Ne făceam tot felul de planuri, dar la scurt timp, după ce am terminat şcoala generală, ne-am dus la licee diferite, apoi casa lui a fost demolată, iar el s-a mutat în alt cartier. De atunci nu ne-am mai văzut. Îmi amintesc însă că făcea gimnastică la Dinamo. Nu este exclus, ca mulţi alţi colegi care au făcut sport la clubul Ministerului de Interne, să se fi angajat apoi în una din multele şi bine plătitele lui instituţii de urmărire şi represiune (conform vorbei populare cu schimbatul părului, dar nu şi al năravului). Nu ştiu de ce modul naiv, înduioşător chiar, în care s-a dat de gol faţă de Rada m-a făcut să mă gândesc la el. S-ar putea însă să fi fost cu totul altcineva. Probabil că nu voi şti niciodată, şi nici nu are mare importanţă.

(Bucureşti, decembrie 2017)