2017 A.D.

De Crăciun, în 2016, eram patru în casă. Acum suntem cinci. În Ajun de Halloween 2017 (cuvânt la auzul căruia unii, deşi se referă la praznicul tuturor Sfinţilor, au strâmbat din nas) a venit pe lume (pe lumea asta care nu e aşa de rea, de vreme ce Hristos S-a întrupat în ea) şi Simeon. Cam pe când - alături de Theodor, Ioan şi Octavia - urmăream, la aceeaşi masă de la "Zai", monologul lui Marmeladov, interpretat de actorul şi regizorul Levente Kocsàrdi.

Anul meu teatral 2017 începe şi se încheie cu câte o premieră. În primele zile din ianuarie 2017, Sonetul 66 la TMT (Teatrul Maghiar din Timişoara) - un musical tragic imaginat de Kocan Mladenović (regizor din Serbia, care mai montase la TMT Opera cerşetorilor) ce înregistrează "triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist" (Nicolae Steinhardt). O serie de sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, They Shoot Horses, Don't They? / Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?) compun un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului XXI: "Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate." O lume în regim de mobilizare, în care cei fărădelege au devenit stăpâni, iar cei cuminţi, proşti. O lume prin care trec alţi Romeo şi Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până şi aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supravieţui - trebuie să poarte măşti de gaze.


Rabenthal, ultima premieră a TMT şi ultimul spectacol văzut în 2017, este un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei extraordinare strădanii în echipă. Şi-au adus aportul, desigur, şi interpreţii, costumele, scenografia, coregrafia, luminile, precum şi "universul sonor" (aşa scrie pe caietul program) care aparţine tot lui Afrim. Un spectacol dens şi extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din umorul existenţialist din Rabenthal mi-au amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci şi de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti, Roma, La Grande Bouffe, Cabaret, All That Jazz sau The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover.


Tot la TMT am văzut, în 2017, Ultima mutare (regia: Levente Kocsàrdi) şi Exit (regia: Árpad Schilling).


În cel dintâi, neobosit căutător al desăvârşirii, actorul este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu (scoasă din circuitul teatral în urmă cu zece ani) este aruncată în aer. Asemenea unui rege, actorul ar trebui să fie nemuritor. Şi poate că, prin credincioşia cu care slujeşte scenei şi încearcă să desluşească viaţa personajelor sale, chiar aşa e. Poem dramatic al agoniei şi mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală şi, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieţii.

Cel de-al doilea spectacol surprinde goana unor est-europeni spre Occident. Totul se întâmplă în terminalul unui aeroport londonez, spaţiu ideal pentru revelarea unor caractere. Nu fără umor. Negru, pentru că rădăcinile vânzolelii acestor aventurieri sunt amare. De la Exit am rămas cu iluziile pierdute ale celor ce cred că limba maternă, numele şi orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia şi, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală.


Pe la mijlocul anului 2017, în sala TNT (Teatrul Naţional din Timişoara) am ajuns la opera Carmen în versiunea regizorală a lui Silviu Purcărete (decoruri: Dragoş Buhagiar). Spectacolul, înţeleg, i-a nemulţumit pe spectatorii mai "conservatori", care aşteptau o montare mai convenţională, în care să nu se simtă amprenta regizorului... Greu de crezut că Purcărete poate oferi acest "confort" acestui tip de public.


Din întâlnirea cu Radu Jude la librăria "Două bufniţe" din Timişoara (în februarie 2017, când s-a proiectat Inimi cicatrizate) reţin mai ales o întrebare pe care o tânără spectatoare i-a adresat-o regizorului. Anume, de ce a preferat să renunţe la atmosfera ambiguă, "de taină", din scrierile lui Blecher. Jude a răspuns că cele mai multe demersuri regizorale de acest fel eşuează în kitsch. Cum ar veni, abordarea frustă, de tip "realist" (fără trucuri "suprarealiste", fără flashback ori flashforward) e preferabilă. Unde mai pui că e mai aproape de "adevăr". (De ce-ar fi "adevărul cinematografic" unul singur? De ce n-ar fi loc şi pentru Kurosawa, Fellini ori... Săucan?) Apoi, apropo de kitsch, a urmat un exemplu - Dan Piţa. Şi aici Radu Jude m-a privit o clipă, ştiind că - împotriva "corectitudinii" criticii cinematografice din România de după 1990 - mă simt foarte legat de creaţia lui Dan Piţa de până la Pas în doi. Fireşte, cel mai potrivit răspuns ar fi fost: Care Piţa? N-am zis nimic. Probabil că încă nu e momentul reconsiderării tradiţiei din care face parte "acel Piţa" (cel de dinainte de 1990). Ştiu însă că va veni o zi când comentatorii se vor dezmetici, iar limbajul filmic născocit de Iliu-Marcus (Viaţa nu iartă), Săucan (Când primăvara e fierbinte, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei), Pintilie (Duminică la ora 6), Piţa-Veroiu (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului), Piţa (Concurs, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (Semnul şarpelui, Sfîrşitul nopţii) ş.a. va fi, dacă nu recuperat, măcar valorizat ca un complement necesar pentru limbajul frust, de tip ciné-vérité (fructificat cu succes de Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Puiu, Mungiu ş.a.).


Ţara moartă, documentarul lui Radu Jude (cu pagini din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian citite de regizor, cu fotografii din colecţia Costică Acsinte, cu imnuri legionare şi marşuri în fundal), mi-a amintit (ca, altădată, Aferim! sau filmele lui Lucian Pintilie) de schiţa Românii verzi de Ion Luca Caragiale: "... Un neam nu trebuie să-şi piardă vremea a se gândi cum să-şi îndrepteze defectele şi cum să-şi cultive calităţile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele şi să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calităţile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veşnic groază de celelalte, deoarece existenţa unuia n-are altă condiţie decât compromiterea completă a altuia. De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului naţional celui mai extrem. Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, creşte la sânul lor nişte monştri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au văzut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverşunare. Să ferească Dumnezeul străbunilor noştri pe orice român sau orice româncă să dea naştere la aşa specimene teratologice!..."


Un alt documentar, Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon), oferă din abundenţă prilejuri de bucurie pentru cei care - asemenea doctoriţelor tinere din film - se folosesc de "vraja" spaţiului liturgic (în care, spune una din ele, pierzi noţiunea timpului) fără să le pese de "vrăjeala" ideologiilor (comuniste, capitaliste). În filmul lui Solomon m-am întâlnit şi cu Dostoievski şi cu Soljeniţân şi cu Aitmatov şi cu Svetlana Aleksievici.


2017 a însemnat şi descoperirea altor câtorva filme. În ianuarie, o întâlnire specială (într-o sală de mall, evident, goală) cu Fixeur şi revirimentul unui regizor (după incertul Ilegitim): Adrian Sitaru. Experienţa audio-vizuală extraordinară la IMAX, cu Dunkirk.


Teströl és lélekröl / Despre trup şi suflet (regia: Ildiko Enyedi) este o poveste de dragoste atipică ce mi-a amintit de un poem de Nichita Stănescu: "Dacă te trezeşti, / iată până unde se poate ajunge: / Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru / ca un tunel, / privirea se face una cu tine. / Iată până unde se poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte: / Deodată devine goală, aidoma / unei ţevi de plumb prin care / numai albastrul călătoreşte. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz: / Deodată devine gol pe dinăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd...".


Rocker (văzut acasă, pe laptop), de Marian Crişan, e o restanţă de acum câţiva ani. Emoţionantă jertfa de sine a tatălui ce-şi ocroteşte fiul rebel care se droga.


Tot o restanţă (de şi mai mulţi ani) e şi Kagemusha lui Kurosawa, despre care Nicolae Steinhardt scria că e o mărturie despre felul în care "fiinţa umană se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan şi nici exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două moduri de viaţă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian Blaga) ajunge să îmbrăţişeze, complementar, sensul dual al vieţii".


Cel mai insolit film românesc din 2017 a fost Ultima zi (regia: Gabriel Achim). Replică-rapel (rostită de Adrian, personajul jucat de Mimi Brănescu): "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânţa ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânţa. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenuşa nu. Pământul ne păstrează pe toţi, ca o bibliotecă. Dacă o ardeţi, ar fi ca o a doua moarte. Iertaţi-mă, dar aşa am simţit că trebuie să vă spun." În felul său, Ultima zi (ca şi După dealuri, Sieranevada, O umbră de nor) e tot despre dezbisericire, despre cât e de greu "să schimbi macazul" (echivalentul colocvial al metanoiei), despre "vrăjeala" care a supravieţuit "dezvrăjirii" unei lumi. Pentru că, vorba primarului jucat de Doru Ana, "dacă ai Discovery, National Geographic şi Animal Planet, la ce-ţi mai trebuie religie?".


Tot o bucurie a fost şi Cutia Pandorei de Pabst (cu Louise Brooks), film mut din 1929, acompaniat în 2017 de Orchestra Filarmonicii din Timişoara.


În 2017 am văzut pentru întâia oară opusul lui Mircea Săucan din 1962, rămas (cvasi)inedit: Ţărmul nu are sfârşit. Un film-poem, în care se întrevăd obsesiile regizorului din Meandre şi 100 lei (realizate câţiva ani mai târziu şi difuzate cu mari probleme). Mircea Săucan despre acest film al său îngropat de viu (nu a ajuns niciodată pe ecran înainte de 1990, iar după 1990 a fost difuzat doar la Cinematecă): "Eram un om cu mult mai bun. Mai deschis, mai naiv. Aveam o anumită puritate, o puritate care îţi poate da o anumită inconştienţă, dar şi o anumită prostie. Filmul ăsta are o anumită virginitate pe care n-am încercat s-o deflorez niciodată. Am vrut să ne jucăm cu stelele, cu nisipul, cu universul. Microcosmosul include universul întreg. Într-un fir de nisip încape întregul univers. În gesturi, în mişcări puteam ascunde feminitatea, iubirea." Am ajuns la filmul lui Săucan în drum spre Iaşi, unde am fost premiat pentru critică de film la evenimentul "Convorbiri Literare 150". Mulţumesc echipei conduse de Cassian Maria Spiridon şi lui Mircea Platon în special.

De Florii am fost cu Theodor la biserica studenţilor din Bucureşti, iar apoi ne-am întâlnit cu Dan Piţa, Petre Nicolae şi Ionuţ Mareş la un restaurant din Piaţa Rosetti. Încă aud ecoul întrebării lui Dan Piţa despre pilda talanţilor ("Cum adică, Dumnezeu îţi dă şi tot El îţi ia înapoi dacă nu eşti cuminte?").


2017 a fost anul în care - la Arad, în cadrul unor conferinţe despre Sieranevada şi Baloane de curcubeu (filmul lui Iosif Demian) - l-am întâlnit de două ori pe Cristi Puiu, "pescarul de inefabil". Apoi, împreună cu Florin Doboş, ne-am revăzut la librăria Cărtureşti din mall. Descoperirea lui Cristi Puiu e semnul de netăgăduit al mult-milostivirii dumnezeieşti care - după 15 ani de pripită cristipuiufobie (never say never!), mi-a dăruit bucuria acestor trei scurte întâlniri.


În 2017 am reuşit să proiectez şi să prezint la cinemateca BCUT (Biblioteca Centrală Universitară "Eugen Todoran" din Timişoara) cele cinci lungmetraje ale lui Tarkovski din URSS (Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Zerkalo / Oglinda, Călăuza, plus alte două filme sovietice: Gară pentru doi şi Câteva zile din viaţa lui Oblomov). Au venit neaşteptat de mulţi tineri (studenţi). La proiecţia cu Andrei Rubliov a intrat în sală - nu e plăsmuire! - un câine vagabond. Cu două minute înainte să înceapă filmul. A venit de parcă ar fi avut invitaţie, s-a aşezat sub un rând de scaune, fiind răsfăţat de studenţi. La un moment dat, a început să schiaune şi chiar să latre când, pe ecran, nişte câini hămesiţi s-au sfâşiat pentru o bucată de slănină pe care le-a aruncat-o un tătar. La final, după ce au ieşit toţi din sală, el a rămas nestingherit sub scaun. În zadar a încercat doamna Lia Vighi (coordonatoarea proiectului de cinematecă de la BCUT) să-l ducă (la propriu!) cu zăhărelul spre ieşirea din aulă. Abia după vreo câteva minute de siestă (deh, Rubliov e un film greu de digerat chiar dacă ai stomac de câine), a făcut singur cale întoarsă. Mă aşteptam ca la Solaris (filmul pe care aveam să-l proiectăm în săptămâna următoare), să ne trezim cu un cal (Tarkovski iubea şi caii, nu doar câinii), dar n-au venit decât studenţi. Peste câteva săptămâni, după proiecţia Călăuzei, Simona Croitoriu, scrie pe contul său de facebook: "Dacă ar fi să pot alege, toată viaţa care mi-a mai rămas aş fi doar spectator la Călăuza. Şi dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aş fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani şi aş putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aş lua Călăuza - mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să ai parte de frumuseţe în lumea în care eşti! Mulţumesc!"


Tot în 2017 am ajuns pentru prima oară la Festivalul Ceau, cinema! (ediţia a patra). Am rămas cu: Sătucul meu drag (proiecţie specială la Gottlob, în singurul cinema sătesc de lux din România), Balul pompierilor, Margarete, Despre ospăţ şi oaspeţi, Imaginea de apoi şi Planeta Petrila.


În cadrul CEFFT (Festivalul de Film Central European), dar şi în cadrul Les Films de Cannes à Timişoara (unde am ajuns în urma invitaţiei lui Cristian Mungiu), am prezentat scurtmetrajul lui Valeriu Andriuţă, Chers amis, care m-a dus cu gândul la Cehov. Dar atmosfera nu e livrescă, ci - surprinzător pentru un regizor debutant - cinematografică. Andriuţă ne invită să medităm la ce mai înseamnă şcoală în acest început de mileniu trei, la condiţia dascălului (dar şi a directorului de şcoală, a părintelui, a elevului). La CEFFT le-am reîntâlnit pe doamnele Manuela Cernat şi Victoria Cociaş. Tot acolo l-am cunoscut pe regizorul Alexandru Maftei, pe care-l ştiam doar din elegiacul său film TV de debut, Fii cu ochii pe fericire, centrat pe o reuniune de clasă (în vara asta am avut şi eu întâlnirea de 30 de ani cu foştii colegi de liceu). Acolo aveam să descopăr un apăsător, tulburător (şi încântător) film bulgar: Bezbog (Leopardul de Aur 2016 pentru Laritza Petrova şi Premiul de interpretare feminină pentru Irena Ivanova, la Locarno). Cinema pur-sânge. Iar la FFC m-a uimit candoarea din filmul lui Jim Jarmush, Paterson.


La fix un an de când trupul compozitorului Adrian Enescu a fost prefăcut într-un pumn de cenuşă, primesc de la Sorina Moldvai (de peste ocean!) două piese pop inedite - Numai iubirea şi Bună seara, iubito. Îi mulţumesc pentru încredere. Unii îşi mai amintesc, poate, că Sorina (ce voce avea!!!) urma să-i cânte compoziţiile LP-ului Bună seara, iubito, lansat până la urmă de Loredana Groza, în 1988. Dar Sorina a fugit în Occident. Versurile erau ale lui Lucian Avramescu. După densitatea imaginilor poetice din primul său LP (poemul pop simfonic Basorelief, pe versuri de Ioan Alexandru), din alte câteva melodii pop scrise în anii '70 şi la începutul anilor '80, până (inclusiv) la LP-ul cu Grupul Stereo (pe versuri tot de Lucian Avramescu), Adrian Enescu a optat pentru versuri mai simple care să redea "o poveste simplă de viaţă cu două-trei metafore". Muzica de dans (strălucit orchestrată aici) nu se pretează la filosofie, mai spunea compozitorul. Rezultatele acestei schimbări de optică au apărut imediat: electrizantul disc de debut al Loredanei avea să fie un mega-hit.


În 2017, invitat de Ioan Pavel Azap, am răspuns unei anchete de la revista clujeană Tribuna, pe tema "Cinema & comunism", cu aplicaţie la repertoriul cinematografelor din România, ante-1990. Am numit zece filme româneşti de referinţă, din perioada aceea. Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvenţe, O lacrimă de fată, Moromeţii. Nu ştiu dacă sunt cele mai bune şi nici nu-l cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.


La începutul toamnei, la Robert Şerban în emisiune (Piper pe limbă, TVR 3) am vorbit despre Pseudokinematikos 3 (despre care au scris, în 2017, Graţiela Benga şi Dana Schipor), despre cinematografe şi filmul românesc de azi şi de ieri, despre Tarkovski şi despre învăţământ. Cum e la catedră? - vrea să ştie Robert. Câteva săptămâni mai târziu, doamna Adriana Babeţi, amfitrioana unor întâlniri cu liceeni de elită din Timişoara în cadrul unui proiect numit "Paşaport cultural" (unde le-am vorbit elevilor despre Detachment) mă întreabă de ce m-am lăsat de profesorat, după 20 de ani. Îi răspund cu vorbele lui Soljeniţîn: "Trebuie să te naşti pedagog. Lecţia nu trebuie să fie niciodată o povară pentru profesor. Acesta nu trebuie să obosească niciodată, iar când apare primul semn că lecţiile tale nu mai aduc bucurie, trebuie să abandonezi şcoala şi să pleci. Sunt mulţi care posedă acest talent norocos. Însă puţini sunt cei care pot să ducă acest talent peste ani." În ceea ce mă priveşte, îmi doresc să-mi pot exercita încă multă vreme de-acum înainte acest talent - dar în familie, faţă de fiii mei.


Ultimele zile de noiembrie. Părintele Ioan Pintea - pe care voiam să-l cunosc de pe vremea când i-am citit cartea de interviuri cu Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), adică de acum 20 de ani - mă cheamă la Bistriţa, unde este directorul Bibliotecii Judeţene, "George Coşbuc". Pe 7 decembrie (la o zi după praznicul Sf. Nicolae), aflu, va avea loc un moment (numit BiblioFilm) în memoria Monahului Nicolae. Părintele Ioan îmi propune să vorbim despre filmele despre care a scris Nicolae Steinhardt, să prezint volumul (apărut în octombrie 2017) Monahului Daniel Cornea (+ septembrie 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, să vorbim despre Pseudokinematikos. Eu îi propun să prezentăm şi un montaj video cu fotograme din filmele lăudate de Steinhardt, iar la final să vizionăm un scurtmetraj. M-am gândit că Ajutoare umanitare de Hanno Hoefer ar fi fost pe gustul şi în duhul Monahului Nicolae. Hanno ne dă undă verde.


La Bistriţa merg via Lupşa, cu Theodor, Ioan şi Florin Doboş. Îl cunoaştem pe Simion Pop, pasionat - dintr-o perspectivă academică, intelectuală - de antropologie şi religie. Îmi amintesc de Soljeniţîn: "Un intelectual nu se defineşte prin filiaţia profesională şi ocupaţie. O bună educaţie şi o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese şi a cărui voinţă se concentrează în spaţiul spiritual al existenţei, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitenţe, nedeterminată de circumstanţe exterioare şi adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om, a cărui gândire refuză orice mimetism."

Tot la Bistriţa îl întâlnim pe Pr. Constantin Necula, venit de la Sibiu pentru a vorbi, în biserica unde slujeşte Părintele Ioan, despre iertare. Stăm alături la masa de seară. Şi - cu politeţe din partea sa, cu o amabilitate mai degrabă rece din partea mea - ajungem să vorbim de una, alta. De exemplu, despre cinema-ul românesc de azi (pe care nu mă pot abţine să nu-l laud) ori despre cinema-ul "didacticist" şi "sentimentalist" gen Ostrov (pe care Părintele Nicula nu se poate abţine să nu-l laude). La despărţire, mi-am amintit de replica doctorului Irod (Mircea Diaconu) din Mere roşii. Când procurorul bonom (Mitică Popescu) îi spune, tot la despărţire, "Rămânem prieteni!", acesta îi răspunde: "N-am fost, dar rămânem!" (Totuşi, am rămas cu ceva de la Pr. Constantin, care mi-a atras atenţia că Părintele Ioan Pintea seamănă cu regizorul Nicolae Mărgineanu. Şi-ntr-adevăr: ucenicul monahului de la Rohia emană aceeaşi căldură şi bonomie şi lumină ca domnul Mărgineanu.)


În Ajun de Crăciun 2017, în formaţie de cinci în casă, îl privesc în leagăn pe Simeon (care acuşi face două luni) şi-mi amintesc de Steinhardt, apropo de "cotitura" incertă din 1989, apropo de cât de greu ajunge omul să "schimbe macazul": "Carapacea aceasta formidabilă - cutia craniană care ascunde sediul eului nostru intelectual, creierul - e îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul s-o poată perfora în caz de intervenţie chirurgicală. Carapacea aceasta de egoism, agresivitate, încăpăţânare şi trufie, pe care nici razele cosmice n-o pot birui, e topită, uneori, doar de cuvintele lui Hristos. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa şi se răscoleşte miezul din carapace, mai dur ca materia aştrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone..."

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)