O după-masă în care o viroză netrebnică m-a blocat în casă, textele altor autori ce au avut gândul bun de a scrie despre momentele lor cheie legate de anul ce se încheie. Toate acestea au fost însă suficiente pentru a mă face să-mi aşez lucrurile puţin altfel în minte. Aşadar, m-am răzgândit. Având în suflet faptul că fiecare întâlnire pe care o avem lasă în noi amprenta unui moment unic, irepetabil în existenţa noastră, îmbogăţindu-ne existenţa şi creând noi legături, am decis să scriu, din această perspectivă, despre cele mai reuşite clipe pe care le-am avut în anul 2017. În plus, mi-am dat seama că este foarte posibil să nu fi împărtăşit cu cei alături de care am trăit aceste momente exact ce am simţit atunci. Iertare. Clipele acestea cu siguranţă mi-au făcut anul mult mai bun decât mi-aş fi imaginat că poate fi.
Aşadar acesta este primul meu exerciţiu de recuperare. Vă rog, fiţi indulgenţi.
Ianuarie. M-am întâlnit cu Republica Moldova pentru a doua oară. Arareori mi s-a întâmplat să am nevoie de două întâlniri pentru a mă lămuri dacă va fi începutul unei relaţii de lungă durată sau nu. Dar în acest caz se pare că aşa a fost să fie. Nu-mi pare rău. E clar, vom rămâne prieteni pe viaţă, aşa cum cred că se va întâmpla şi cu cei doi tovarăşi de călătorie.
Februarie. Mi-am reîntâlnit întreaga familie în livingul apartamentului părinţilor mei. Veţi întreba poate ce a fost atât de special? A fost acel moment în care am realizat pentru prima oară că eram atât de aproape de a-i pierde pe unii dintre ei şi nici măcar nu aş fi putut să le spun cât înseamnă pentru mine. Am senzaţia că asta simt toţi oamenii în astfel de momente. Înainte aş fi spus că toate acestea sunt un clişeu. Azi ştiu că până şi clişeele au un sens. Şi dacă mă gândesc bine, din perspectiva statisticii, clişeul s-ar putea traduce în valoarea modală. Cum ai putea ignora această valoare?
Martie. Categoric tristeţe confirmată. De altfel, m-am luptat cu ea de ceva timp. Dar în această lună am privit-o pentru prima dată în ochi. Nu mi-a plăcut ce are să-mi spună, dar cine crede că aceste clipe nu-şi au sensul lor se înşeală amarnic. Ce mi-a rămas însă în minte este faptul că nu am fost singură în aceste momente.
Aprilie. Îi duc dorul în fiecare zi. Mi-a fost ani de zile cel mai apropiat om, cel mai de încredere confident, singurul suflet căruia îi spuneam lucruri care de multe ori nu îndrăzneam să mi le spun mie însămi. Ea a fost cea care m-a ajutat să-mi caut drumul în adevăratul sens al cuvântului. O fiinţă de inteligenţă sclipitoare al cărei destin putea fi mult mai darnic. Aici nu şi-a găsit locul şi a plecat. Le-am pierdut deja numărul celor plecaţi în afară. De fapt, cred că am omis să-i mai număr pentru a nu mă cuprinde tristeţea. Am înlocuit întâlnirile faţă-n-faţă cu cele online. Nu pot spune că nu-mi lipsesc celelalte, dar măcar ştiu că drumul nostru împreună continuă. Luna aceasta i-am scris mai des.
Dar e primăvară şi nu pot ignora asta. Întâlnirile cu mica mea grădină sunt din ce în ce mai dese şi încep să-mi accept treptat această îndeletnicire ca făcând parte din rutina zilnică. Aproape cochetez cu gândul că într-o zi, nu ştiu exact când, singurele lucruri pe care le voi face vor fi: grădinărit, citit, scris. De ce ar mai fi nevoie?
Mai. Nu degeaba iubesc această lună. Categoric cele mai frumoase lalele din experienţa de grădinar. Pentru că umbra este stăpână pe peticul de pământ al micii grădini, lalele mele au înflorit abia acum. Asta după ce am admirat pe rând lalele vecinelor crezând că ale mele nu au să mai înflorească vreodată. Dar în final au făcut-o. Mi-au confirmat din nou faptul că pentru întâlnirile cu adevărat importante merită să aştepţi.
Iunie. E perioada festivalurilor la Cluj şi, trebuie să recunosc, nu sunt fanul lor. Se poate să mi se tragă de la sentimentul că nu mai am loc în oraş, un oraş de altfel deja aglomerat peste măsură. Încet-încet mă obişnuiesc însă. În plus, ajung să apreciez şi lucrurile bune pe care mi le aduce această forfotă, oamenii faini pe care ajung să-i întâlnesc faţă-n-faţă. "Da, era şi timpul", îmi spune după prima întâlnire cineva drag. Oare cum era să uit cât de mult poate însemna în viaţa cuiva un om cu care poţi împărtăşi lucruri dincolo de orice bariere pe care ni le construim singuri? Şi dacă un om poate avea un astfel de efect, oare de ce ne este atât de greu să legăm acest tip de relaţii şi cu alţii?
Cert este că întâlnirea lunii poate fi condensată astfel: o poveste printre picăturile de ploaie, mirosul de caprifoi şi aroma ceaiului de mentă. Sentimentul clar că am un prieten de-o viaţă şi totuşi l-am întâlnit doar acum. Şi dacă la aproape 40 de ani se mai poate întâmpla asta, atunci sunt fericită. Înseamnă că viaţa încă îmi mai oferă cadouri nepreţuite.
Iulie. Prea cald, mult prea cald pentru gustul meu. Şi doar conferinţele mai lipseau în această atmosferă. Majoritatea oamenilor visează ca la bătrâneţe să trăiască pe malul mării, într-o ţară caldă, cu soare şi cer senin. Singurul meu vis pare a rămâne Norvegia: nori, vânt, ploaie, mişcare... Asta este descoperirea anului pentru mine: categoric Norvegia la bătrâneţe. Deşi, dacă ajung la calcule îmi dau seama că aranjamentele mele financiare cu privire la pensie sunt departe de a-mi asigura fezabilitatea acestui vis.
Mi-am petrecut prima seară din lună la o poveste lungă cu un prieten drag. Mi-a fost dor de el şi de discuţiile noastre. Ar trebui să ne vedem mai des. Ne-am promis asta.
August. Am visat toată perioada liceului că mă voi întâlni cu Grecia Antică şi cu ceea ce reprezenta pentru mine minunea numită Acropole. Întâlnirea a fost precum cea cu o iubire din trecut. M-a fascinat, m-a bucurat, mi-a umplut retina de frumuseţe dar în final a rămas la fel de străină. Nu te poţi apropia de ceva decât atunci când sufletul tău e deschis, altfel pare o relaţie forţată. Din experienţă ştiu că există iubiri ce odată lăsate-n trecut rămân ale trecutului.
Septembrie. A luat sfârşit concediul. Drumul de întoarcere din vacanţă, de altfel lung, nu e mai niciodată plăcut. Ei, de data aceasta a fost amuzant. Noi, cei 4, maşina plină de bagaje şi amintiri de vară.
Vine toamna şi odată cu ea ploile, vântul, răcoarea. Uite o întâlnire pe care o aştept în fiecare an cu aceeaşi nerăbdare.
Octombrie. Mereu am crezut în apropierea de oamenii în a căror casă am ajuns să calc. Este inevitabil. Simt că atunci când am intrat în casa cuiva suntem deja mai legaţi decât eram înainte. Deci, în luna octombrie se află-n top prima vizită la o prietenă dragă, o întâlnire însoţită de Friza Rose - să nu vă lăsaţi înşelaţi de etichetă, este un vin foarte bun -, poveşti despre filme şi oameni.
Noiembrie. E cel mai greu de scris despre această lună. De ceva timp, în fiecare an, îmi sărbătoresc în absenţă prietenii dragi născuţi în noiembrie. Nu pot spune cât de mult îmi lipsesc sărbătoririle faţă-n-faţă...
Decembrie. Cea mai plină de haz aniversare a unei prietene. Restaurant de lux, lume bună, maestru bucătar - chef, după cum a insistat chelneriţa să mă corecteze, când cu bunăvoinţă i-am explicat de ce nu mâncasem "minunăţia" pregătită de specialistul în bucătărie. Chef sau ne-chef, ştiu cum ar trebui să fie un file de peşte, dar ceea ce ni s-a servit nouă ne-a rămas în gât. Am încheiat însă relaţia cu restaurantul şi am petrecut clipe minunate în Piaţa Muzeului cu o porţie de cartofi prăjiţi şi-un vin fiert. Să mai spună lumea că fericirea nu se află-n lucrurile mărunte!
Tot luna decembrie mi-a adus şi cea mai frumoasă primă întâlnire, cu Theodora, cea de-a treia nepoţică. E ceva în prima întâlnire cu un nou membru al familiei. E plină de emoţie şi ţi se întipăreşte în suflet pe viaţă. Acum am gândul clar că poate începe un nou an, sunt mult mai pregătită decât eram în trecut.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)