Am muncit mult, am consumat mai puţin, am primit daruri pe care le-am apucat cu ambele mâini şi altele pe care nu am ştiut să le văd sau să le onorez, mi-am confirmat oameni şi prietenii şi am scos din clasorul cu certitudini portrete filate, care mă părăsiseră încă dinainte ca eu să îmi dau seama. Am călătorit (niciodată atât de mult cât mi-aş dori), am citit (dezordonat, dar tipic mie), am ascultat muzică (în ritm aleatoriu, când până la refuz, când deloc), am scris (când cu substanţă şi zvâc, când cu litere goale de conţinut) şi mi-am văzut de treabă.
Una peste alta:
Cea mai bună carte citită: Anthony Doerr - Toată lumina pe care nu o putem vedea (Humanitas Fiction). Nu pot uita un zbor cu avionul pe înserat, când, de hubloul de lângă mine şi de lângă cartea mea se sprijinise cel mai incredibil soare agonizant, care a potenţat o experienţă de lectură şi aşa memorabilă. Şi Nautilus-ul Ioanei (Humanitas). Dat fiind că niciunul dintre noi nu crede în formalismul găunos potrivit căruia nu e kosher să vorbim public unul despre ce face altul, o spun subiectiv fiind şi obiectiv vorbind. Asta e o carte ca o mille fleurs. Nu trebuie să cunoşti toate speciile de plante şi de animale fantastice, dar, cu cât ştii mai multe, cu atât înţelegi drumul spre un suflet creativ cum puţine sunt.
Cel mai bun film văzut: Aici e un capitol la care am mari probleme, pentru că am văzut puţine filme în 2017, majoritatea furate unor seri în care am tras de ochi şi în care am forţat platformele video online. Ca atare, am căutat filme după durată şi miză uşurică, nu după stele şi profunzimi. Revin când mi-oi aduce aminte de ceva notabil.
Cel mai bun concert simfonic la care am fost: Au fost multe (mulţumesc Festivalului Internaţional GEORGE ENESCU), dar mă opresc la două: London Philarmonic Orchestra şi Vladimir Jurowski (Simfonia a XI-a de Şostakovici) şi Accademia Nazionale di Santa Cecilia cu Antonio Pappano (Simfonia a II-a de Mahler). După ambele am avut genunchii de gumă, sufletul făcut franjuri şi senzaţia că am un corp prea mic pentru câte furtuni s-au deschis în mine.
Cel mai bun concert non-clasic la care am fost: Din păcate, aici nu pot continua decât cu o liniuţă. Nu am fost la niciunul, şi nu pentru că nu mi-aş fi dorit.
Cel mai bun spectacol de operă văzut: Turandot la Metropolitan. Nu a fost un eveniment pe plan local, producţia lui Franco Zeffirelli e deja venerabilă, iar pregătirea muzicală a avut plusuri şi minusuri. Pe de altă parte, aşteptam şi visam un spectacol la Met de douăzecişipatru de ani, aşa că, şi Haensel şi Gretel să fi fost, tot e un eveniment în panteonul meu personal. O menţiune specială pentru Madama Butterfly a Irinei Iordăchescu la Opera Naţională Bucureşti şi pentru recitalul aniversar Leontina Văduva 30 de la Paris.
Cel mai bun spectacol de teatru la care am fost: Cele foarte, foarte puţine la care am fost nu merită amintite.
Cea mai impresionantă expoziţie: Christian Dior, couturier du rêve (Paris, Musée des Arts Décoratifs).
Cel mai frumos loc nou văzut: Étretat, în Normandia. Mi-am astenizat prietenii de pe Instagram cu poze peste poze adunate pe această plajă spectaculoasă, săpată printre creste de calcar, cu apa furişată printre riduri de piatră acoperite de muşchi şi alge. La Deauville şi Trouville am mers 24 de kilometri în căutarea mării speriate de succesiunea flux-reflux, într-un fel de deşert lichid şi înşelător şi am învăţat să iubesc o plajă pustie. La Étretat mi-am confirmat iubirea. Şi, pentru că sunt la capitolul plaje, golfuleţul nostru cu nisip negru din Kos.
Cel mai bun interviu: Greu să mă opresc la unul: Thomas Hampson, Eshkol Nevo, Jordi Savall, Nicolaj Znaider, Anne-Sophie Mutter
Cea mai intensă emoţie profesională: Finalul transmisiunii directe a concertului de închidere al Festivalului Internaţional GEORGE ENESCU. Am simţit, din nou, că sunt unde trebuie şi că fac ceea ce îmi iese cel mai bine. Emoţia, concentrarea, a fi pe fază, a te sprijini pe o echipă profesionistă - toate sunt realităţi pe care mi le recunosc şi care mă ajută. În urma lor, rămâi cu euforie care persistă cât urma unui val pe nisip. Mie mi-a fost ştearsă la scurt timp după.
Cel mai mare eşec: Sunt un om temător, vulnerabil şi din ce în ce mai puţin pro-activ. - Sunt mândru de: familia mea, de Rosé, cartea publicată la sfârşit de 2017 şi în care mă găsesc cu toate ale mele, bune şi rele (cam ca şi acest text), de faptul că am câştigat în sinceritate, de câteva momente rezolvate decent şi de câteva întâlniri definitorii cu mine însumi.
Nu sunt mândru de: teamă, lucrurile începute şi lăsate în aer, situaţiile în care i-am făcut pe alţii să sufere, durităţi de care mă puteam lipsi.
Experienţa anului: Lansarea mondială a Calendarului Pirelli 2018 la New York. Dincolo de Pirelli şi de locuirea unei vieţi complet diferite timp de câteva zile, a fost New York-ul, cel mai neaşteptat şi cel mai incredibil dar, de a cărui speranţă mă îndepărtam ca de Fata Morgana....
Prin urmare, inaugurez cu acest text o secţiune pentru care mi-aş asuma drepturi de autor: răsăritul anului. Al meu e acesta. La mulţi ani!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)