În luna iunie am bifat prima prezenţă la TIFF. Am stat doar câteva zile, dar am văzut câteva producţii meritorii, printre care 76 Minutes and 15 Seconds with Abbas Kiarostami (ocazie cu care l-am descoperit pe marele regizor iranian), My Happy Family, Una mujer fantastica şi El ciudadano ilustre. Nu am reuşit să prind decât primul din cele două calupuri de scurtmetraje româneşti, dar m-a entuziasmat enorm. Cu prilejul festivalului m-am conectat la atmosfera Clujului şi m-am apropiat de acesta, urcându-l în topul preferinţelor mele.
A fost un an cu multe întâlniri deosebite şi interviuri care le-au marcat. Voi menţiona convorbirea telefonică pe care am avut-o cu Irvine Welsh, după ce îl cunoscusem fugar la Bucureşti, prin intermediul programului Zona nouă a culturii, şi conversaţia pe care am avut-o cu Mircea Cărtărescu la Bookfest Târgu-Mureş, prin amabilitatea dnei Gabriela Maaz de la Humanitas. De asemenea, am fost destul de activ în presa culturală şi, sper, relevant pentru cititorii care mă urmăresc şi care îmi doresc să mă urmărească în continuare.
Am făcut o singură ieşire peste hotare în anul ce-a trecut, o scurtă escapadă la Berlin, iar experienţa mi-a priit, dar mi-a reactualizat tristeţea că viaţa noastră pe plaiurile autohtone ar fi cu mult mai frumoasă şi mai sănătoasă dacă am dispune de piste pentru biciclete în marile (şi micile) aglomerări urbane după modelul berlinez, amsterdamez, londonez şi multe altele.
Sejurul românesc preferat din acest an, şi singurul, de altfel, a fost pe Transfăgărăşan, cu escală la Curtea de Argeş. Deşi la Bâlea Lac erau 3 grade şi o ceaţă ca-n filmele horror străvechi, de nu vedeam nici la 5 metri în faţă, experienţa generală a fost de neuitat.
Am cedat unui impuls de moment şi m-am reîntors la Cluj, la Festivalul Untold, unde, în puzderia de scene şi oferta bogată de concerte, pentru multe gusturi, am găsit şi ceva pe măsura exigenţelor mele. Probabil că momentul preferat a fost al lui Dub FX cu Mr. Woodnote. Un mare plus a fost organizarea impecabilă şi impresionantul bun simţ pe care l-am remarcat la participanţi. M-am simţit cu adevărat un cetăţean european, în cel mai civilizat sens al termenului.
Filmul românesc preferat: Un pas în urma serafimilor. Serialul românesc preferat: Umbre, sezonul 2 (probabil că şi dacă ar fi fost lansate alte 10 seriale, tot ăsta ar fi fost pe locul 1).
Cartea mea de suflet de anul trecut rămâne 62. Model de asamblare de Julio Cortázar. Mi-a redemonstrat că magia există, poate fi compusă din cuvinte şi poate persista mult timp după ce acestea au fost asimilate de retină. Aş mai adăuga în listă Omul duplicat de José Saramago şi proză şi publicistică de Mircea Cărtărescu.
Ultimul sfert de an a fost bogat în evenimente culturale de toate felurile: artă plastică, artă vizuală, proiecţii de filme, concerte şi, nu în ultimul rând, teatru. Am avut plăcerea să particip la Festivalul Naţional de Teatru unde am văzut o gamă variată (şi inegală valoric) de spectacole, din care aş menţiona Rosmersholm (r. Andryi Zholdak), Hamlet Collage (r. Robert Lepage), Amadeus (r. Victor Ioan Frunză) şi Pe jumătate cântec (r. Crista Bilciu).
Nu am ocolit în acest an nici muzica clasică, pe care o iubesc, iar finalul de an m-a recompensat cu un concert de zile mari: Johann Strauss Ensemble. Trupa vieneză vine în turneu în România în fiecare an şi merită cel puţin o prezenţă la vreun concert.
Tot în 2017 am demarat alături de Valentin Covaciu proiectul "Ce vrea să spună autorul?/!. Scriitori la şcoală", în cadrul căruia intenţionăm să aducem în fiecare lună scriitori de limbă română şi maghiară la câte un liceu din Târgu-Mureş (cu dorinţă de extindere şi în alte oraşe). Până în prezent, au răspuns invitaţiei dramaturgul Székely Csaba, poeta Medeea Iancu şi autoarea dramatică Alina Nelega. Aceştia au ţinut ore de literatură pe teme alese de ei, iar în seara aceleiaşi zile au fost prezenţi în cadrul Conferinţelor bistoş.ro la Teatrul Ariel, unde au interacţionat cu publicul.
Simt totuşi nevoia ca, înainte de a încheia, să menţionez trei proiecte personale pe care le-am început în anul ce-a trecut, după îndelungi (şi exersate) tergiversări: şcoala de şoferi, înotul şi pianul. În momentul de faţă, la felul în care conduc, aş rămâne fără permis în mai puţin de o oră, înot ca un bolovan şi cânt la pian ceva mai prost decât ar face-o un profesionist cu ambele mâini în ghips, dar încă mi se spune că sunt tânăr şi, în consecinţă, pot să sper la un progres. Am la dispoziţie 365 de zile ca să îmi demonstrez că se poate. Avem cu toţii la dispoziţie acest an ca să facem mai frumoasă viaţa noastră şi pe a altora. Îmi doresc să avem la dispoziţie cât mai mulţi ani pentru asta. Aşa să fie!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)