1. Zi senină de început de mai. Cu mâini atent înmănuşate, doctorul scoate din burta mea de-abia tăiată o minune de fetiţă. Curăţată, evaluată, măsurată, cântărită, fetiţa mi-este pusă pe piept, să plângă a viaţă. Contra a cincizeci de lei ceruţi cu voce tare de asistentă şi strecuraţi în buzunarul adânc, fără chitanţă, fetiţa primeşte două găuri în urechi, în care vreme îndelungată vor atârna nişte cercei pe care nu i-a cerut, pe care poate că nu i-ar fi vrut, dar care intră in categoria deciziilor părinteşti asumate, la fel ca vaccinurile sau lipsa lor, botezul într-o credinţă sau alta şi multe altele, probabil mult mai importante decât nişte banale însemne de convenţională frumuseţe feminină. Trei zile mai târziu, fetiţa ajunge acasă, unde o aşteaptă cu braţele deschise, râsete zglobii, lupte frăţeşti şi mult zgomot doi băieţi care încep să înţeleagă tot mai bine cum e cu datul şi cu luatul, operaţii matematice prin care, de-a lungul vieţii, toţi trecem de nenumărate ori. În casa noastră începe să fie tot mai mult sau mai puţin loc, în funcţie de situaţie şi de perspectivă.
2. Februarie, centru comercial. Copilul cel mare participă la primul lui turneu. Şapte partide de şah rapid, şapte jumătăţi de oră cu inima în gât şi genunchi tremurători pentru noi, susţinătorii. De-a lungul anului, se strâng douăzeci şi şapte de turnee, cu aproape două sute de partide jucate şi tot pe-atâtea, dacă nu mai multe, momente de panică, inspir, expir, uf, s-a terminat, a câştigat, a pierdut, a învăţat, a trăit. Şi noi pe lângă el, la fel.
3. Cândva, pe parcursul anului. Trei povestiri apărute online, bucăţi din mine. Trei din cele multe scrise, care probabil că mai au nevoie de retuşuri, reveniri, transformări. Toate sunt ale mele, în toate m-am pus pe mine, câte puţin. Habar n-am dacă voi ajunge vreodată să scriu, înţelegând prin scris ceva care te acaparează, te prinde cu opt braţe şi te ţine strâns, strâns, nu-ţi mai dă drumul. Dar ştiu că, printre fugile nebune care mă trăiesc, mă voi opri uneori să respir în scris. Mai bine sau mai rău.
4. Ianuarie, februarie, martie, mă rog, anul întreg. Nopţi nedormite, plimbări lungi prin casă, plânsete, râsete, urlete (nimeni nu e perfect!), îmbrăţişări, gâdilici pe burtici, jocuri, jucării, mult şah, piese lego împrăştiate cu artă pe toată suprafaţa podelelor, vase nespălate, oboseală, certuri, tristeţi, iubiri. Mâini lipicioase care îmbrăţişează, poveşti cu super eroi care se cer spuse. Vorbe grele aruncate peste umăr, vorbe uşoare care se ridică spre cer. Eu, noi.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2017 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2018. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)